Neobișnuită. Prindeți-mă.

Mă tot codesc să încep articolul ăsta, pentru că am așteptări mari de la el.

M-am obișnuit, de câteva săptămâni, să am așteptarea ca tot ce fac să aibă greutate. E o presiune pe care mi-o fac cadou. Fiindcă mi-e familiar să mă pun singură sub presiune, asta fac de mică.

M-am obișnuit să fiu întreruptă. Vorba vine, m-am obișnuit. Mă enervez aproape de fiecare dată când trebuie să-mi suspend propozițiile spuse sau scrise, mâncarea în mijlocul drumului spre gură, gândurile fracturate cu deplasare.

Să iau decizii de una singură și apoi să mi se reproșeze că sunt proaste, deși în momentul deciziei am binevenit contribuții.

Să fiu de vină pentru cum mă port eu însămi și pentru atitudinile copilului a cărui mamă sunt.

Să fiu responsabilă pentru coordonarea activităților familiei și pentru setarea tonului dispoziției care plutește în casă.

Să întreb retoric ce mâncăm azi la prânz și la cină, și asta cu exact destul timp înainte pentru a reuși să avem ceva pe masă, dar nu cu prea mult timp înainte, ca să nu uităm ce am stabilit că mâncăm.

Să ascult stereo sunetele notificărilor de messenger și whatsapp ale oamenilor din casă, în ciuda rugăminților mele de a și le opri sau de a le da mai încet.

Să plâng numai când simt că nu mai pot.

Să renunț la mici plăceri personale sau să le amân, pentru că dorințele altora sunt mai urgente.

Să lucrez doar atunci când nimeni din casă nu vrea ceva de la mine.

Să ies din conferințe online pentru că familia mea se ceartă cu țipete, lacrimi și sughițuri.

Să găsesc din prima izvorul de blândețe din mine, ca să mă adap și eu și ca să dau și altora. Pentru că, nu-i așa, eu nu pot să zic „nu te pot asculta acum”.

Să tac ca să nu alimentez nervii celorlalți.

Nu toate astea sunt noi în viața mea. Cu unele sunt mai obișnuită, cu unele sunt mai neobișnuită. Știu că ordinea de până acum e dizolvată momentan și că ăsta e un proces de adaptare. Am de găsit echilibre și filosofii noi. Nu sunt nici pe departe singura care simte așa.

Ce știu sigur azi este că am nevoie de un trib în fiecare zi. Fără el e tare greu. Voi, cei care acum simțiți că aveți putere, deschideți, vă rog, plasa de siguranță și prindeți-mă.

Trimiteți-mi gânduri de încurajare, floricele și inimioare și ce emoticoane mai vreți voi. Scrieți-mi urări ca și cum ar fi ziua mea. Amintiți-mi că sunt un om fain, iubit, ales, valoros, puternic, minunat. Trimiteți-mi poze cu mine și cu voi. Orice vreți și vă e la îndemână. Accept orice dovadă de iubire.

Și țineți-vă și voi toate triburile aproape. ❤️

Acum postez și închid netul, ca să-l redeschid după cină, înainte de culcare, sau mâine dimineață. O să ascult muzică, o să citesc, o să meditez, poate o să și plâng încă o tură. Voi între timp prindeți-mă, vă rog.

Un comentariu (+add yours?)

  1. Maria
    apr. 08, 2020 @ 20:50:46

    💙💙💙💙💙💙💙💙💙💙💙💙
    Pentru toate cuvintele de mângâiere și alinare pe care le-ai scris cu atâtea ocazii și în atâtea nevoi.
    Ești un om tare frumos!

    Apreciază

    Răspunde

Comentează

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: