Poezia la franceză

Duminică seara, fiica noastră de clasa întâi e stresată că nu va ști mâine poezia la franceză. Au ascultat-o în clasă dar nu a reținut-o și nu a înțeles că ar trebui să o mai repete acasă ca s-o învețe. Credea că așteptarea era s-o fi învățat deja.

După ce am convins-o să aducă textul poeziei și am citit-o împreună de câteva ori, traducând, tristețea și stresul au revenit, fiindcă nu simțea că face progrese și se simțea descurajată fiindcă nu se citește cum se scrie.

Am încercat să-i explic:

– că nu are rost să se streseze,

– că doamna profesoară știe că ei abia învață să citească în limba română,

– că scopul poeziei e ca ei să învețe niște cuvinte cu care mai interacționaseră, dovadă exercițiile anterioare din caiet,

– că se descurcă foarte bine,

– că e un om inteligent și fain și nimic nu schimbă asta,

– că nu e nicio problemă dacă va uita ceva fiindcă doamna o va ajuta,

– că toată lumea se mai încurcă,

– că e o poezie nesemnificativă, de care nici nu-și va mai aminti până termină școala,

– că și eu mă stresez la lucru uneori…

Și atunci mi-am dat seama că trebuie să-mi las copilul să descopere lecția cea mai importantă: aia că atunci când îți pui mintea la contribuție și te ocupi de ceva suficient timp, când te concentrezi și te dedici, vei face progrese și vei ajunge la nivelul la care ai nevoie să ajungi.

A descoperit că în jumătate de oră a înțeles poezia și a învățat să pronunțe chiar și cuvintele pe care nu știa să le citească inițial. A înțeles că este un agent activ în propria învățare și așa a pus capul pe pernă liniștită că dimineață mai facem o repetiție împreună, ca să fie proaspătă.

Mie mi-a luat aproape 40 de ani să am încredere în capacitatea mea de a rezolva probleme și de a acționa în situații complicate sau aparent complicate, și nici acum nu pot să zic că nu mă mai stresez. Cred că la asta se referă evoluția de la o generație la alta, să fim atenți ce mindset, ce mentalitate au sau sunt pe cale să-și formeze copiii noștri și să le aducem la îndemână propriul nostru progres, cu cât de multă blândețe și iubire putem.

Asta putem să facem și în calitate de părinți, profesori, vecini, ori simpli parteneri de dialog ai unor copii din viața noastră: să fim curioși de modul în care privesc ei lumea și disponibili să le împărtășim cum am învățat noi să ne trăim viața mai bine decât știam când eram de vârsta lor. Fără a-i judeca și fără a-i certa că încă nu știu mai mult. De asta suntem noi aici.

Sprâncenele

Am decis la un moment dat să nu-mi mai pensez sprâncenele.

Pentru că standardele de frumusețe ale culturii vestice fuseseră stabilite fără să mă întrebe nimeni nimic pe mine. Pentru că ele sunt un instrument de opresiune a femeilor. Pentru că nu mai vreau să mă doară ca să corespund. Pentru că sunt frumoasă așa cum sunt, și cui nu-i place să nu se uite. Am trăit bine-merci cu asta vreo doi ani.

Până când am început să văd des pe Facebook poza asta de acum câtva timp:

Primul gând a fost: vreau să arăt din nou așa. Îmi amintesc și ziua aceea, când am dus copiii de la grădi în vizită la depoul de tramvaie. Mă și simțeam bine, fusese o zi faină, cu oameni faini în jur.

Dar pentru schimbare a fost nevoie de mai mult. De o discuție cu Oana, care mereu mă forțează să mă uit unde nu am curaj sau nu știu singură. Și am descoperit că nu datorită principiilor mele corecte și sănătoase decisesem eu să nu-mi îngrijesc înfățișarea, ci pentru că undeva în trecut hotărâsem că oamenii nu au cum să creadă despre mine că sunt deșteaptă, dacă vor vedea că acord importanță unor lucruri triviale precum pensatul și machiatul. Iar ce-mi doream eu era ca oamenii să creadă despre mine că sunt inteligentă și profundă.

După 3 zile de la discuția asta mi-am pensat sprâncenele și mi-am luat rimel și apă micelară. (Care este, pentru cine nu știe încă, noul demachiant. Aș da orice să am o poză cu figura mea în momentul când am descoperit raftul plin de ape micelare, după disperarea că nu găseeeesc demachiant. 😂 )

Fiți atente și atenți la ce povești vă spuneți în capul vostru și ce decideți pe baza acestor povești. Țineți aproape oamenii care vă întreabă de ce credeți una sau alta, de ce faceți așa și nu altfel, curioși de voi și de ei înșiși. Puneți la îndoială cu ajutorul lor, dacă nu merge să o faceți singuri, chiar și gândurile de care sunteți cei mai siguri. Eu am reușit să mă eliberez anul ăsta de câteva capcane de gânduri. Cred că mai am destule, și asta mă bucură, pentru că devin mai bună la pus întrebări și totdeauna mi-am dorit asta, pentru că așa am fost inspirată la rândul meu. Și dacă n-ar fi, nu s-ar povesti.

Fumatul

Acum aproximativ 4 ani m-am lăsat de fumat. A fost ușor, pentru că nu o făceam pentru prima dată.

În 2010, în aprilie, eram la un curs în Marea Britanie, cu un grup de europeni foarte diverși, printre care încă trei din România. Eram singurii patru din tot grupul de 20 și ceva care fumam. Mi-am făcut o prietenă din Belgia care a sesizat asta și m-a întrebat simplu și sincer de ce fumez. I-am zis râzând că nu știu de ce se așteaptă să am un răspuns inteligent la așa întrebare. Ea n-a râs și cred că am luat asta ca pe o provocare, pentru că i-am promis atunci că o să mă las de fumat în ziua în care împlinesc 30 de ani. Peste aproximativ jumătate de an făceam fix asta, după ce fumam singură pe scări la job ultima țigară.

Îmi amintesc cum mi-am luat rămas bun, cu gândul la femeia aceea din Belgia, cu care nu mă mai auzisem de luni bune. Și cu gândul că nu știu ce mă așteaptă dar cu intuiția că va trebui să mă lupt cu mine.

Așa a fost, super-greu să nu-mi aprind țigara, să nu cumpăr, să nu cedez doar pentru un fum, să găsesc altceva de făcut cu mâinile și să-mi iau pauze fără „de țigară”. Am rămas însărcinată apoi, și a devenit ușor să nu fumez, apoi alăptarea și iureșul primului an de mămicie m-au ținut în frâu.

M-am reapucat peste aproximativ trei ani jumate, la cafele de duminică, pe vremea aceea încă se fuma înăuntru. Era refugiul săptămânal alături de câteva prietene care aveau acasă copii de aceeași vârstă cu fiica mea. Era gustul libertății față de tot ceea ce trebuia, față de dulcile responsabilități de care eram sătulă.

Treptat am reînceput să fumez mai des și apoi să am mereu țigări la mine. O vreme m-am ascuns de toți cei care erau super-mândri de mine că nu mai fumam. Apoi m-a văzut fiica mea și i-am văzut și eu ochii. A fost începutul sfârșitului.

Nu mai știu exact ziua în care am fumat ultima țigară. Era cândva între 15 decembrie și revelion, 2015. În 14 decembrie am fost în vizită la o prietenă dintre cele cu care obișnuiam să ies duminica la cafea. Era în travaliu, se plimba prin casă, a ieșit cu mine să fumez. Toată atmosfera aia pulsa de ceva destul de sfânt ce m-a făcut să-mi promit că ăla e ultimul pachet. Cred că era vorba de bebelușul ăla care urma să apară și el pe lume în câteva ore și de care simt că mă leagă viața cumva.

A fost infinit mai ușor să nu mă reapuc și știu că nu o mai fac niciodată. Zic asta pentru cine are impresia că nu poate. Nu e de putut. E de încercat și de încercat și de încercat, până apare motivația aia cheie, care poate e alta pentru fiecare om. Nimeni nu vrea să-și facă rău sau să se îmbolnăvească dar nu e ușor să oprești un comportament distructiv, pur și simplu. Când găsești iubirea aia de sine și de lume care face diferența în capul tău unic, atunci e ușor să te lași de fumat.

Și apoi vine sentimentul ăla sublim de libertate, de minus o dependență, de putere asupra propriilor obiceiuri, și vezi că de fapt poți foarte bine și fără fumat, că nu aia te definea ci capacitatea de a alege.

O chestie interesantă însă este că oamenii nu pot fi convinși să se lase de fumat. Fiecare poate doar să aleagă pentru sine. Am auzit fumători spunând că cei ce se lasă de fumat și apoi îndeamnă și pe alții să o facă „sunt cei mai răi”. Pe când fumam m-am simțit și eu judecată că nu mă pot lăsa și am simțit că dezamăgesc când m-am reapucat.

Vă spun că toate astea nu contează. Nu contează ce cred ceilalți oameni despre obiceiurile noastre. Contează cine și cum vrem noi să fim, și apoi să luăm deciziile care ne duc într-acolo. Pas cu pas. Respirație cu respirație. Inspirație cu inspirație. :)

Fumatul

Acum aproximativ 4 ani m-am lăsat de fumat. A fost ușor, pentru că nu o făceam pentru prima dată.

În 2010, în aprilie, eram la un curs în Marea Britanie, cu un grup de europeni foarte diverși, printre care încă trei din România. Eram singurii patru din tot grupul de 20 și ceva care fumam. Mi-am făcut o prietenă din Belgia care a sesizat asta și m-a întrebat simplu și sincer de ce fumez. I-am zis râzând că nu știu de ce se așteaptă să am un răspuns inteligent la așa întrebare. Ea n-a râs și cred că am luat asta ca pe o provocare, pentru că i-am promis atunci că o să mă las de fumat în ziua în care împlinesc 30 de ani. Peste aproximativ jumătate de an făceam fix asta, după ce fumam singură pe scări la job ultima țigară.

Îmi amintesc cum mi-am luat rămas bun, cu gândul la femeia aceea din Belgia, cu care nu mă mai auzisem de luni bune. Și cu gândul că nu știu ce mă așteaptă dar cu intuiția că va trebui să mă lupt cu mine.

Așa a fost, super-greu să nu-mi aprind țigara, să nu cumpăr, să nu cedez doar pentru un fum, să găsesc altceva de făcut cu mâinile și să-mi iau pauze fără „de țigară”. Am rămas însărcinată apoi, și a devenit ușor să nu fumez, apoi alăptarea și iureșul primului an de mămicie m-au ținut în frâu.

M-am reapucat peste aproximativ trei ani jumate, la cafele de duminică, pe vremea aceea încă se fuma înăuntru. Era refugiul săptămânal alături de câteva prietene care aveau acasă copii de aceeași vârstă cu fiica mea. Era gustul libertății față de tot ceea ce trebuia, față de dulcile responsabilități de care eram sătulă.

Treptat am reînceput să fumez mai des și apoi să am mereu țigări la mine. O vreme m-am ascuns de toți cei care erau super-mândri de mine că nu mai fumam. Apoi m-a văzut fiica mea și i-am văzut și eu ochii. A fost începutul sfârșitului.

Nu mai știu exact ziua în care am fumat ultima țigară. Era cândva între 15 decembrie și revelion, 2015. În 14 decembrie am fost în vizită la o prietenă dintre cele cu care obișnuiam să ies duminica la cafea. Era în travaliu, se plimba prin casă, a ieșit cu mine să fumez. Toată atmosfera aia pulsa de ceva destul de sfânt ce m-a făcut să-mi promit că ăla e ultimul pachet. Cred că era vorba de bebelușul ăla care urma să apară și el pe lume în câteva ore și de care simt că mă leagă viața cumva.

A fost infinit mai ușor să nu mă reapuc și știu că nu o mai fac niciodată. Zic asta pentru cine are impresia că nu poate. Nu e de putut. E de încercat și de încercat și de încercat, până apare motivația aia cheie, care poate e alta pentru fiecare om. Nimeni nu vrea să-și facă rău sau să se îmbolnăvească dar nu e ușor să oprești un comportament distructiv, pur și simplu. Când găsești iubirea aia de sine și de lume care face diferența în capul tău unic, atunci e ușor să te lași de fumat.

Și apoi vine sentimentul ăla sublim de libertate, de minus o dependență, de putere asupra propriilor obiceiuri, și vezi că de fapt poți foarte bine și fără fumat, că nu aia te definea ci capacitatea de a alege.

O chestie interesantă însă este că oamenii nu pot fi convinși să se lase de fumat. Fiecare poate doar să aleagă pentru sine. Am auzit fumători spunând că cei ce se lasă de fumat și apoi îndeamnă și pe alții să o facă „sunt cei mai răi”. Pe când fumam m-am simțit și eu judecată că nu mă pot lăsa și am simțit că dezamăgesc când m-am reapucat.

Vă spun că toate astea nu contează. Nu contează ce cred ceilalți oameni despre obiceiurile noastre. Contează cine și cum vrem noi să fim, și apoi să luăm deciziile care ne duc într-acolo. Pas cu pas. Respirație cu respirație. Inspirație cu inspirație. :)

Ce nu am primit

În seara asta am descoperit împreună sub brad cadourile de Crăciun.

Copilul familiei noastre are aproape opt ani. Avem o relație faină și suntem foarte apropiați. Avea o listă de cadouri dorite, nici prea-prea, nici foarte-foarte. Sub brad însă nu le-a primit pe toate de pe listă și a primit unele lucruri necerute.

Eram curioasă cum va reacționa și dacă avea să plângă lipsurile ori mai degrabă să se bucure de ceea ce este.

Pentru mine asta e o temă importantă în ultima vreme. Recent am descoperit, organizând diverse evenimente cu participanți confirmați pe o listă, că mereu apar mai puține persoane decât cele confirmate și uneori apar oameni despre care nu știam că vin.

Obișnuiam să jelesc efectiv absența acelora care nu erau acolo. Mintea mea îi judeca pentru că nici măcar nu au anunțat că nu vin, precum și pentru păcatul capital de a-și fi găsit altceva mai bun de făcut cu timpul lor decât să participe la întâlnirile organizate de mine, buricul pământului. Eram distrusă că nu vin oamenii aceia, și nu numai pentru că nu-mi ieșea lista la numărătoarea indicatorilor în proiecte ci pentru că mă simțeam neimportantă pentru ei.

Apoi la un moment dat cineva dintre colegi mi-a zis, ok, asta e, ne concentrăm pentru cei care au venit. Și s-a făcut un clic în capul meu, și am putut de atunci să mă bucur de prezență, cu adevărat. Și se simte foarte tare diferența, ca participant, când organizatorul e centrat pe tine sau nu.

În seara asta am lăsat-o pe fiica noastră să ne spună în câte feluri e dezamăgită că lipsește și aia, și aia, și cealaltă, din acest cel mai așteptat cadou al anului.

I-am dat dreptate că nu-i fain să ceri ceva și să primești aproximativ.

Am întrebat-o dacă e ceva ce nu-i place, din ce a primit. A zis că-s faine toate. Atunci i-am zis cu simplitate că poate pentru alte lucruri dorite o să trebuiască să găsească alte soluții. Și că hamsterul e ceva cu suflet și despre asta trebuie să discutăm între noi în familie, nu să-l trântească moș crăciun fără consultare publică.

Toată drama s-a oprit aici. Apoi am avut loc să zicem și noi, adulții, că suntem recunoscători pentru ce avem.

Câteva minute mai târziu, puneam lenjeria cu unicorni, proaspăt primită, pe patul copilei. (Da, a spălat-o moș crăciun înainte.) Eram obosită și m-am frustrat că tatăl fetei era prin bucătărie, de unde nu aveam putere să-l strig căci am o durere turbată de gât. M-am chinuit și am scos-o la capăt. În drum spre bucătărie, unde am plecat nervoasă să-i zic câteva despre cum e el absent când am mai mare nevoie de ajutor, mă întâlnesc cu el care-mi zâmbește și-mi întinde mâna să mă îmbrățișeze.

Era să fac exact ca Mara, zic. Cum? Păi să mă supăr pentru ce nu am primit, ajutor cu lenjeria. Ah, am pus vasele la spălat, zice. Când dăm să plecăm, vedem că Mara era de față și ne urmărea conversația. Am zâmbit toți trei, și final fericit.

Luați-vă ce vă trebuie din povestea asta și nu vă concentrați pe ce nu vă place la ea. 😉 Sărbătoriți fericiți! ❤️

Timpul trecut

Cineva mi-a spus de curând că e timpul să mă desprind de mama și să-mi trăiesc viața de adult independent.

Prima reacție a fost de negare. Sunt de mult o femeie independentă de părinți. A doua reacție a fost de îndoială. Mă, oare cât de independentă sunt de fapt? Abia a treia reacție a fost de conștientizare. Fac foarte des referiri la copilăria mea și în general mă raportez mult la trecut ca să-mi justific diferite convingeri, atitudini, comportamente.

De exemplu, multă vreme am crezut că a face mâncare e ceva ce presupune neapărat multe ore în bucătărie, maioneză tăiată, tocăniță arsă și cam întotdeauna nervi, iar la final frigiderul plin de mâncăruri gustoase dar gospodina prea obosită să se mai bucure de ele. Pentru că asta e povestea pe care mi-o spun despre cum făcea mama mâncare când eram copil.

Dar adevărul e că asta e doar una din poveștile posibile de spus. Sunt sigură că mama a gătit și cu voie bună, și mâncăruri simple, și îmi amintesc chiar și de cel puțin o dată când nu a ars tocănița. :)

Ce înțeleg din ceea ce mi-a zis prietena mea despre trăitul independent de trecut e așa:

– părinții mei au viața lor, m-au influențat în ceea ce sunt și e bine să recunosc asta dar eu am viața mea și sunt liberă să trăiesc cum simt eu că e potrivit și bine pentru mine, luând tot ce pot mai bun din ce am văzut la ei;

– amintirile sunt subiective și pot fi foarte reductive și simplificatoare; să am o singură poveste, o unică interpretare despre cum a fost un anume aspect din copilărie e pur și simplu nedrept;

– trecutul a trecut. Viața se întâmplă în prezent. Învăț din trecut și aplic în prezent.

Asta, ultima, e cea mai grea pentru mine deocamdată, mai ales când e vorba de amintiri frumoase, de trecutul la care sunt tentată să vreau să mă întorc, și nu pot, și nu am să mai pot niciodată. Cum să fac să fiu ok cu asta, nu știu încă. Dar știu că orice dificultate depășită m-a făcut mai faină, mai bună și mai blândă cu mine, mai înțeleaptă, mai empatică și mai pregătită să fiu părinte. Așa va fi și de data asta: o să cresc mai mare. :)

Zile și zile

Zile în care am impresia că nu am făcut nimic.

Când mă iau de guler eu pe mine și mă întreb răstit, ce-am, mă, de nu produc?

Când mă concentrez greu, mă întrerup repede, mă foiesc mult, oftez agitat și mă perpelesc că nu mi se mai termină lista de to do-uri, ba dimpotrivă.

Zile de-alea în care mă încăpățânez să nu dau vina pe luni, că nu e ce trebuie, și mă uit cu bucurie și invidie la colegii mei pe val. Mă bucur că măcar ei au avansat cu câte ceva. Mi-e ciudă că eu așa și-așa.

De fapt, dacă mi-aș ocupa mintea cu ce e de făcut și nu m-aș mai certa atâta în cap, aș fi și mai productivă, și mai liniștită. Îmi trebuie un pic mai multă blândețe în cap. Check. Mâine o să fac cu mai multă blândețe în cap. Și mai e ceva.

Există unele chestii care îmi stau undeva în periferia atenției, undeva pe la coada listei de priorități dar care nu-mi dau pace fiindcă au o doză mare de incertitudine și sunt așa, ca un fluture de noapte într-un borcan, din când în când mai fălfâie cu disperare. De alea trebuie să decid clar când mă ocup, acum sau miercuri. Altfel e nasol. Trebuie să fiu șefa lor.

Mă ajută să scriu asta și cred că mai sunt oameni ca mine. Concluzii:

  • Nu daț’ vina pe luni, e inocentă.
  • Mai multă blândețe în cap.
  • Eu sunt șefa lor, nu invers.

Marțea nu are trei ceasuri rele, miercurea nu e practic sâmbătă, joia chiar n-are nicio treabă, vinerea nu e zi scurtă. Dacă vă place și vouă ce faceți, hai. Cu elan.

Previous Older Entries

%d blogeri au apreciat asta: