Bu hu hu

Noaptea îmi fac planuri.

Când fiica noastră adoarme,
casa
întreagă
parcă își bagă capul sub apă
și ne înconjoară o liniște
cu bolboroseli.

Seara târziu găsesc cele mai faine clipuri,
cele mai haioase replici,
cele mai răvășitoare citate
și cele mai mediocre rime.

Noaptea fac planurile cele mai bune:

îmi transcriu prioritățile pe curat,
îmi amintesc de oamenii faini
și de chestiile pe care în copilărie mi le-am promis în secret
pentru când o să fiu mare.

Noaptea îmi fac sandvișurile cele mai gustoase
și le mănânc cel mai repede.

Începutul nopții e așa, ca un fel de rostogolire prin iarbă la vale:
vreau să mă opresc și nu vreau.

Noroc că întotdeauna mai vine o noapte după ziua de mâine,

până nu mai vine.

Reclame

Cu tristețea la o cafea

Am citit de mai multe ori despre cum emoțiile noastre nu sunt bune și rele în sine și despre cât este de valoros să le primim și să le acceptăm pe toate, și pe noi cu ele toate. Să le trăim când le trăim și să avem grijă ca exprimarea lor să nu aducă suferință, nouă sau altora.

Îmi e foarte simplu să accept asta când sunt „pe plus”. :) Când mă simt fericită, liniștită, exaltată, bucuroasă, entuziasmată, încrezătoare, oho, da, toate emoțiile sunt binevenite, lumea e frumoasă și are sens, e plină de fluturași și miroase a flori de câmp. Tristețea, furia, dezamăgirea, disprețul, golul sufletesc, le accept pe toate de la distanța norului pufos pe care plutesc.

Când mă simt însă tristă, furioasă sau goală pe dinăuntru nu mai e așa de simplu să accept și să integrez toate emoțiile. Vreau să scap de ele, am impresia că pur și simplu mă încurcă la trăit.

Obișnuiesc să mă întreb adesea de unde îmi vin emoțiile care nu-mi plac, contând pe faptul că dacă le înțeleg motivele și sursele, o să plece, o să se dizolve, o să se termine sau măcar o să fie mai puțin intense. Uneori e așa. Mintea mea devine ocupată cu asta și nu mă mai gândesc la cum mă simt și la ce pot face cu asta.

Uneori însă nu. Nu trece nici nu analiză și raționalizare, nici cu amintirea tuturor teoriilor citite. Uneori emoțiile doar sunt cu mine. În seara asta e așa.

Fac un exercițiu de a „sta” în tristețe. Opresc mintea din a căuta explicații care oricum nu mă satisfac. O opresc din a căuta responsabili sau remedii. Stop la tot, în afară de tristețe și respirație. Mă uit la mine din afara mea și îmi dau ceea ce aș da celei mai bune prietene care mi-ar zice „Băi, m-am trezit cu tristețea asta din senin.” – timp cu mine.

Ies la o cafea cu mine, în imaginația mea. Mă întreb ce mai fac, ce mai zic așa în general, ce am mai citit, ce mai face cutare și ce planuri de viitor mai am. Îmi răspund, îmi sunt recunoscătoare, plătesc și plec, cu tristețea mea cu tot.

––-

Am citit de curând un articol care mi-a mutat focusul de la „de ce?” înspre „ce-i de făcut cu asta?”. Îl găsiți aici.

Ancorele

La răscruci, la bilanțuri, la capete, îmi vin în minte bunicii mei, toți patru, pe rând: buna, moșu, bunica, bunicul.

Au trăit vieți simple și grele în același timp. Au purtat poveri pe care nu le-aș dori vreodată cuiva. Au făcut și greșeli, fiecare. Au avut noroc și ghinion deopotrivă, și și le-au mai făcut și cu mâna lor, ca tot omu’.

Nu-i idealizez. Îi port cu mine, cu un dor care mă împunge tare în mijlocul pieptului de fiecare dată când mi-i amintesc.

Mă doare că nu au cunoscut-o pe fiica mea. Aș vrea să le fi putut face cunoștință. Ea are însă bunicii ei. :)

Îmi doresc, acum și totdeauna, pentru mine și pentru toți oamenii, iubirea aceasta care îmi umple pieptul când mă gândesc la bunici, recunoștința pentru rădăcini și dorul nemaisfârșit de a le sta în brațe, iubită nesfârșit.

Ca pe tine însuți

Intru în biserică dezorientată. Nu știu programul slujbelor, stau un pic în picioare. Se apropie din lateral un bărbat și, trecând pe lângă mine, zice ghiduș:

– Hai să mai și închidem ușa, că se face frig. Să păzim caldurica.

– Ah, zâmbesc eu, chiar așa. Scuze, nu m-am gândit.

El, aproape acuzându-se:

– Ei, nu e chiar așa de cald dar merge.

– Merge, e confortabil, zic eu zâmbind.

Vine apoi lângă mine și îl întreb de programul slujbelor. Îmi explică. Decid să mai stau.

Apoi, ca într-o piesă de teatru repetată la milisecundă, bărbatul este chemat de alții și eu mă întorc puțin spre intrare. În secunda aceea intră o femeie, împreună cu patru copii și unul în brațe. Ne știm dinainte, îmi face cu mâna, mă duc spre ei.

După ce schimbăm câteva vorbe despre cât de repede a crescut fetița ce mică, apare un alt bărbat care se duce să închidă ușa în urma ei, cu următoarele cuvinte încruntate:

– N-ai putea să tragi ușa după tine, nu? Păi nu, că nu te gândești, de-aia!

Rămânem amândouă cu gura căscată. Copiii amuțesc. Îi răspund că și eu lăsasem ușa deschisă fără să-mi dau seama. Și adaug că cineva mi-a atras și mie atenția dar mai frumos. Îmi aruncă o privire și trece de noi.

– Du-te, îmi zice femeia, nu tre’ să stai cu noi, că se uită lumea lung la tine că stai aici cu noi.

Înainte să apuc să zic ceva apare primul bărbat și o zorește ușor răstit să plece:

– De ce-ai venit iar? Nu mai avem nimic pentru tine. Hai, du-te.

– M-a chemat părintele, a zis să vin, zice ea pe un ton simplu. Du-te și vorbește cu el.

Omul pleacă. Noi mai povestim despre copiii noștri, despre școlile la care merg, despre cât de greu îi e cu lemnele de foc, despre copacii rupți de zăpadă care zac nefolosiți prin oraș, glumesc cu copiii, mă invită pe la ei și mă întreabă dacă nu am vreo lenjerie de pat în plus. N-am dar o să întreb prietenii mei dacă au ei.

Revine primul bărbat și, de la cinci pași distanță, anunță oarecum triumfător:

– Am vorbit cu părintele. Zice că minți, nu te-a chemat. Hai, pleacă, du-te.

Femeia amuțește din nou și copiii înlemnesc o secundă. Apoi ea îmi spune că ba da, o chemase preotul.

– Ce răi sunt unii oameni, mai zice cu regret în timp ce se întoarce spre ușă. Ne luăm rămas bun privindu-ne în ochi. Copiii o urmează cu umerii lăsați și, fix inainte de a ieși, unul din ei răcnește de răsună biserica: „Aaaa!”

Rămân în urma lor, mă așez, intră preoții, lumea se ridică, mă ridic și eu. Nu înțeleg o iotă dar recunosc Tatăl nostru și îmi țiuie în urechi „și ne iartă nouă… așa cum și noi iertăm…”. Când preotul începe să vorbească îmi doresc profund ca mesajul lui să fie unul despre iubire, despre conexiunea aia profundă umană, despre recunoașterea ta în celălalt și despre sărbătorirea oamenilor cu fiecare contact dintre noi.

Rugăciunea pe care am spus-o azi a fost despre luminarea noastră să nu mai scuipăm oamenii în ochi, nici pe cei care scuipă pe alții; despre a sta alături de cei umpluți de scuipatul lumii care încă nu a auzit mesajul „iubește-ți aproapele”.

Cred că prietenii mei au auzit rugăciunea mea căci există trei-patru lenjerii de pat pregătite. Bine, a ajutat și postarea de pe Facebook. :) Vă mulțumim! :)

Candidez

Când copilul meu va fi adult
o să candidez ca să devin primăriță
sau consilieră locală
sau pe rând ambele.

Oamenii din orașul meu
nu au nevoie de platforme politice sforăitoare,
și nici nu îi interesează că e greu
să administrezi un oraș.

Pe oameni îi interesează
să le fie ușor să trăiască
iar asta include
să fie în siguranță.

Azi nu suntem în siguranță în Timișoara.
Nu ne mai împușcă nimeni pe treptele catedralei
și putem să strigăm „Jos Ixulescu”
fără să ne bată Securitatea.

Ce bine! Ce vremuri au fost acelea!

Azi pică pe noi zăpadă înghețată și crengi,
ne rupem picioarele pe gheață în centru,
și ne bușim mașinile pe gheața din cartiere
fiindcă orașul nu are grijă de noi.

Oricât am fi de gospodari
nu ne putem deszăpezi singuri orașul.
E prea mare pentru noi.
De aia am ales specialiști
care au angajat echipe
și au semnat contracte
în numele nostru.

Orașul e administrat ineficient.
Și cum stăteam eu și contemplam asta
m-am hotărât să candidez
peste vreo 15 ani așa,
ca să fac eu mai bine.

Deocamdată mai citesc, mai învăț, mai fac politică
din afara partidelor politice,
mai cunosc oameni ca mine,
cinstiți și inteligenți și cărora le pasă,
iar împreună cu ei o să fac o echipă strașnică
pentru administrat Timișoara asta faină.

Sper să mă votați, ce să mai zic.
Mă duc să fac de mâncare.
Copiii nu cresc cu aer.

Prietenia și junghiul

Știți prieteniile acelea apropiate, intime și sigure, în care fiecare simte că este ok așa cum este și fiecare se bucură de celălalt?

Aveți prieteni așa? Vă simțiți așa cu cineva? E aproape ca o îndrăgosteală. Vreți să petreceți cât mai mult timp împreună, vă scrieți la fiecare muc, la fiecare banc, la fiecare nerv. Vă răspundeți cu prioritate.

Și dintr-o dată ceva se fracturează.

Simți că ceva nu e 100% ok. Te gândești că ți se pare, ai o mie de chestii pe cap, n-are cum. Nu-ți faci timp să te gândești că trebuie să verifici, omul e acolo, o să faci o glumă și o să fie ok.

Următoarele interacțiuni îți confirmă impresia. Ceva nu mai e la fel. Și atunci simți junghiul. Înțepătura aia în coaste, ca atunci când nervii intercostali se contractă și nu mai poți respira profund și simți că nu mai tragi destul aer în plămâni.

Gândul că omul „tău” nu mai e al tău, că e rănit de ceva ce (crede că) crezi sau nu crezi, simți sau nu simți… de ceva ce ai făcut sau n-ai mai făcut de mult… de o discrepanță între ceea ce faci și ceea ce spui… Gândul că omul tău e necăjit fiindcă crede că nu dai doi bani pe relația voastră, rupe.

Ruptura asta poate fi un semnal de alarmă.

N-o să fac apologia schimbatului de comportamente și obiceiuri, n-o să închei cu îndemnul „Sunați-vă prietenii și arătați-le în fiecare zi ce mult înseamnă pentru voi”. Oamenii nu se schimbă radical nici măcar când simt că sunt pe cale să-și piardă oamenii dragi.

E un proces. La mine a început cu ceva de genul „Sunt tristă fiindcă nu suntem 100% ok, tu și cu mine”. Și continuă cu revelația că fiecare om e cu percepția lui asupra relațiilor sale. Fiecare cu ochelarii lui, scoși din bagajul lui de relații. E firesc să ni se facă dor în mod diferit și în momente diferite, să considerăm lucruri diferite ca dovezi de prețuire, să căutăm sau nu astfel de dovezi.

De-aia cred că e bine din când în când să verific ce mai cred prietenii mei apropiați despre relația noastră. Un fel de mentenanță, o reflectare comună la așteptările reciproce și la ceea ce ne enervează când face celălalt. Nu neapărat ca să nu mai fac… ci ca să fiu conștientă de efectele a ceea ce fac. Ca să alegem amândoi pe așteptările cui ne întâlnim. Să ne clarificăm un pic pe noi înșine.

Omul meu va considera asta prea dramatic, probabil. Dar pentru mine e important. Așa că nu știu exact cum o să fac. Probabil la bere.

O încăpățânare

Câteodată mă descopăr tristă. Brusc, așa, fără să am motive mai grele decât de obicei.

Startul e când îmi dau seama că încep să judec oamenii că nu fac destul sau că nu fac destul de bine. Odată am avut revelația că atunci când îi judec pe alții de fapt de mine sunt nemulțumită. Și așa este. Dacă am timp să mă plâng de alții înseamnă că nu sunt concentrată pe ceea ce am eu de făcut, adică nu sunt productivă, adică ceva nu e 100% ok.

Am cunoscut bucuria de a lucra în echipe pozitive, care urmăresc împlinirea unor viziuni constructive, sănătoase, împărtășite. Știu ce înseamnă să tragi și singură o căruță mult prea mare, cât e de sfâșietor să semeni cu un cal singur și slab care încă nu a renunțat. În ambele situații am trăit o voluptate a muncii sincere și intense, cu rezultate clare.

Ceea ce mă deturnează cel mai tare de la obiectivele mele se produce atunci când mă fură grija de treaba altuia. De ce autoritățile nu apreciază ceea ce face societatea civilă? De ce unii oameni politici sunt așa de aroganți? De ce nu mi-a dat o mână de ajutor portarul? Doar vedea că mă chinui. Cum e posibil să vii la finalul întâlnirii, să ai un discurs de un minut în care nu spui nimic și apoi să te pozezi zâmbind și să îți asumi merite care nu-ți aparțin? De ce să minți așa?

Toate astea sunt exemple de lucruri pe care nu am putut să le schimb și care mă bântuie încă. E greu și sunt tristă cu ele pe umeri.

Din fericire știu ce am de făcut. Am de stat puțin așa în tristețea asta, apoi am de îndreptat spatele și privirea și de continuat munca. Știu că e bine și valoros ceea ce fac. Mai și greșesc, e clar. Dar nu mă ajută să stau pe loc și să-i învinuiesc în gând pe alții că nu fac destul. Nu ajută pe nimeni cu nimic.

Întrebarea, într-adevăr, nu este ce pot face alții pentru mine ci ce pot face eu pentru mine și pentru alții, pentru noi. Chiar dacă nu schimbă realitatea, unghiul din care mă uit îmi schimbă perspectiva și uneori asta e tot ce contează.

Previous Older Entries

%d blogeri au apreciat asta: