Scurtă da’ singura

De multe ori când eram mică auzeam oamenii mari și mai ales oamenii cu păr alb spunând că viața e scurtă. Era unul din lucrurile pe care le auzeam dar nu le auzeam.

Acum spun și eu asta. Poate fiindcă am și eu păr alb. :) Și mi-ar plăcea să mă uit în ochii bătrânilor de altădată, să le spun că acum îi aud. Nu se mai poate.

Mă gândesc deseori că viața e scurtă și că am un fel de datorie de a trăi cu sens. Încerc să nu fac ce nu mi se pare că are sens iar uneori ajung să dau un sens lucrurilor pe care le fac, pentru că „trebuie”. Uneori nimic nu pare să mai aibă sens. Atunci stau. Înjur puțin. Apoi zâmbesc puțin. Și mă iau de mână cu cineva care pare să aibă sens, și continui să trăiesc.

În noaptea asta m-am trezit pe la trei și ceva. Pe spatele meu se odihnea o mână mică a unui om care încă crede că viața nu e scurtă. A fost ca și cum am primit un timp suplimentar de trăit, ca și cum mi-ar fi transmis prin palmă un șuvoi de viață. Magic. Când se trezește cere clătite, desene, la copii, joacă, apă, atenție, iubire, recunoaștere iar când doarme pune viață în mine. Hmm! Care e super-puterea ta?

Am văzut pe geam luna de jumate luminată și mi-am amintit că suntem în rotație printr-un univers de gaze și câte și mai câte, cocoțați pe stânca asta înverzită, sub care uruie niște foc. Și dormim.

Mi-am amintit de strofa aia care m-a emoționat de fiecare dată, „Cât timp tu n-ai făcut nimic / Pământul s-a-nvârtit o dată / Și doară nu-i atât de mic / Și-a dus în spate lumea toată.”

Somnul și odihna sunt departe de a fi „făcut nimic”. Unii fac chiar bani în timp ce dorm. :) Alții sunt încărcați cu viață pur și simplu. O stație de alimentare. Un restart. Efecte remarcabile la cei sub 14 și la cei peste 35 de ani.

În timp ce scriu, mâna mică se retrage și în poală îmi aterizează un picior. Am vrut să zic „mic” dar mi-am amintit de vremea când acest picior era cât un deget.

Decid acum să fac din momentul ăsta un loc sigur, în care mă voi întoarce când viața nu va avea cine știe ce sens. Am o colecție de locuri din-astea, ca o bibliotecă. Unul din scopurile mele este să o împart cât mai eficient cu alții. Cu plăcere! Somn ușor! :)

Reclame

Priza

Există unele momente în care simt cum sunt exact acolo unde trebuie să fiu, unde îmi doresc, unde e locul meu.

De exemplu, dimineața când intru prima în bucătărie să pun de cafea. Înainte de a intra trec prin fața oglinzii și îmi zâmbesc, așa ciufulită și cu pijamalele stând strâmb pe mine. Sunt în viață, sunt sănătoasă, sunt ok.

Apoi deschid ușa și blatul e curat iar pe aragaz mai sunt câteva firimituri de la pita prăjită aseară.

Singura rază de soare care vede bucătăria noastră e deja aici, mă duc spre fereastră să-mi dea în ochi, cu pisicul împleticindu-mi pașii și mieunând a foame, sete, dor de codru verde.

Scot filtrele și borcanul cu cafea, pun apa, măsor cafeaua, pisicul toarce și miaună simultan, verific apa, aprind becul, nu-mi place lumina, sting becul și mă mai uit o dată dacă e destulă apă, casc și mă scarpin pe burtă, am uitat câtă cafea am pus dar iese ea, apăs pe buton și mă grăbesc să hrănesc viața asta care se uită la mine ca și cum sunt singurul om din lume.

Când îmi merge rău și nu-mi găsesc locul, mă întorc la momentul ăsta simplu de dimineață, ca la o priză de energie și de legătură cu mine însămi. Ceea ce vă doresc și vouă.

Rețeta

Am pornit cu gândul să facem o ciorbă de urzici.

Am găsit rapid o rețetă pe net. Deși ne era deja foame, am decis că o să facem din asta o experiență de conectare în familie. Ca la carte.

De cum am luat capacul de pe urzicile opărite a început însă o altă conectare. Mirosul ăla m-a aruncat în urmă cu 25 de ani, în satul bunicilor din partea lui tata, Dobrești, unde jucam scunsa toată vara printre tufe impresionante de urzici coapte în soare.

După ce am călit rădăcinoasele și ceapa în ulei mirosul m-a mutat lângă cuptorul lu’ buna, care era de fapt o veritabilă fabrică de bunătăți. De multe ori o auzeam cântând cântece „de-ale ei” în timp ce făcea mâncare. Era un cântat pentru sine, aproape secret, ca un fel de mecanism care o ținea pe buna în mișcare, o mișcare legănată și lentă, a unui om care nu se grăbea nicăieri.

Am tras aer în piept gustând din supă, după ce am turnat peste legume apa de la urzici. Buna mea era cu mine, era deja clar. Mirosul ei era întotdeauna și de mâncare.

După tare puțin timp am pus borșul peste toate cele, și atunci s-a întâmplat ceva de două ori mai magic. Ce credeți? Am zburat peste țară direct lângă cuptorul bunicii din partea mamei, în Moldova, la Tudor Vladimirescu. Acolo, tot așa în cântece „de-ale ei”, se săvârșeau cele mai bune ciorbe din lume, acrite cu borș. Puteam să jur că dacă mă uitam în cuptor aș fi dat și de un cozonac cu nucă.

Am spart un ou zdrențe în oală și stăteam așa, toate trei, amestecând încet, încet, gândindu-ne la de-ale noastre. Ele nu mai cântau, doar zâmbeau așa, tăcut, așa cum ar fi zâmbit dacă ar mai fi trăit să mă vadă făcând de mâncare.

Le-aș fi pus dinainte câte un blid și ele ar fi gustat și ar fi zis că-i foarte bun. Buna ar mai fi pus sare. Bunica ar fi întins mâna după un ardei iute. S-ar fi uitat una la alta și și-ar fi strâns mâinile, s-ar fi rugat scurt și sincer pentru mine și pentru copiii lor, pentru nepoți și strănepoți, pentru toți ai noștri.

Sau poate ar fi ținut post negru și n-ar fi mâncat nimic. Pentru ele vinerea asta era tare importantă. Poate de-aia au venit azi în vizită pe la noi.

Urechi de dimineață

Înainte să ies din dormitor, îi fac cu mâna frumoasei care se foiește în așternut și-i șoptesc abia auzit:

– Ne vedem după-masă…

Și ea îmi răspunde adormind la loc:

– Și eu pe tine…

Cum, mă, cum?

Acum câteva zile am citit într-un articol niște detalii despre un viol și de atunci cumva m-am întunecat atât de tare, încât totul e mai gri.

Parcă totul e insuficient, nimic din ce fac nu e satisfăcător, și nici din ce fac ceilalți.

Acum câteva luni am pățit la fel după ce am citit detalii despre o crimă oribilă.

Ieri, chiar ieri, unei prietene cineva i-a tăiat frânele de la bicicletă și era să aibă un accident grav.

Mă cuprinde un fel de amorțeală paralizantă, combinată cu scârbă, furie și ură nesfârșită. Mai puțin și corpul meu se aprinde de febră în încercarea disperată de a opri mintea să-și deruleze filmele acestor orori.

Nici nu mi-am dat imediat seama ce a declanșat greutatea asta de a-mi duce zilele cum fac de obicei, hrănindu-mă din iubirea asta universală pe care de obicei o simt la fiecare pas.

Și când mi-am dat seama ce mi-e, mi-am dat seama și că de atunci parcă țin minte să fi citit numai vești proaste. Parcă nu am muncit deloc cu spor, parcă nu m-am mai bucurat deloc.

Ceea ce, desigur, nu e adevărat.

Așa că mă întreb mai multe chestii.

Oare mai bine nu le citeam, nu le aflam? Dar oricum ele s-au întâmplat. Dacă nu știu eu, nu înseamnă că lumea nu e plină de astfel de orori.

Oare tot ce fac eu poate schimba cumva grozăvia asta de lume în care oamenii rănesc oameni atât de tare sau chiar îi fac să moară? Oare ce mai pot face să schimb ceva? Ce mai putem face?

Cum mă pot proteja de efectele astea atât de paralizante, și să îmi pese în același timp în continuare în ce lume trăiesc?

Cum iau ceva valoros și durabil pentru viața mea din suferința asta incredibilă pe care o am când sunt martoră la suferința altcuiva?

Să-mi spună cine știe.

De la A la Z

Azi-dimineață am venit la lucru cu bicicleta. Mi-a fost frig, mai ales când am coborât pe malul Begăi, dar îmi place mult să merg cu bicicleta, mai ales pentru întâlnirile cu oamenii, care sunt diferite față de atunci când sunt pieton sau șofer.

Am bicicletă de toamna trecută, când am mai apucat să mă dau de vreo două ori înainte să vină frigul și zăpada. Dar în scurta mea experiență de biciclit am avut timp să descoper o mulțime de vulnerabilități ale bicicliștilor din orașul meu. Unele țin de infrastructură și nu am chef să mă gândesc la ele acum.

Ce mă doare cel mai tare când merg cu bicicleta este atunci când ceilalți oameni din trafic nu mă respectă.

Mașini parcate pe pistele de biciclete, chiar și numai pentru „două minuțele”. Mașini care nu mă depășesc când sunt pe carosabil ci trec razant pe lână mine, eventual șoferul ridicând un pic piciorul de pe accelerație. Pietoni care merg pe pista de biciclete cu căștile în urechi. Pietoni care nu se dau de pe pista de bibiclete deși mă văd că vin. Pietoni care stau pe pista de biciclete în timp ce așteaptă la semafor. Pietoni care n-au nici ei loc pe trotuar așa că folosesc pista de biciclete fără să-mi mai lase loc.

Cum eu sunt omul oamenilor, mă uit la oameni pe stradă. O fac și când merg cu bicicleta, desigur. Cei mai mulți îmi zâmbesc înapoi sau ne facem loc reciproc, la mica înțelegere, când e nevoie.

Dar mă frapează nepăsarea sau rea-voința unora, din care am de suferit eu. Și ca mine, atâția alții.

Mersul pe bicicletă m-a aruncat în mijlocul unui nou grup vulnerabil și vreau să știți că e greu. Să fii minoritar, să fii nevăzut, să fii nerespectat, să fii biciclist. E greu să fii migrant. E greu să fii gay. E greu să te deplasezi cu sprijin. E greu să fii mic. E greu să fii rom. E greu să fii bătrân. E greu să fii femeie.

Cel mai bine vedem și înțelegem greutatea de a fi cumva atunci când suntem așa. Ca biciciclistă mi-a luat foarte puțin timp să simt nedreptățile pe care le facem bicicliștilor. Înainte nici nu m-aș fi gândit la ele. Și nu pentru că sunt nesimțită, că nu-s, ci pentru că erau prea departe de mine.

Așa că m-am hotărât să fac multiple exerciții de imaginație de acum înainte și să-mi imaginez din când în când cum ar fi viața mea dacă.

Ce frumos ar fi dacă ne-am obișnui să ne gândim cum ne-ar fi viața dacă am face parte dintr-un grup vulnerabil, și să ne purtăm apoi cu oamenii vulnerabili ca atare – cu înțelegerea și cu respectul pe care li-l datorăm, pentru că sunt oameni cărora le e, pur și simplu, greu din cauza oamenilor.

Ce frumos ar fi dacă am putea extinde respectul și pentru oamenii cărora nu le bănuim nicio vulnerabilitate dar care sigur au o durere, o suferință, un spin, căci, nu-i așa, cine nu are?

Și ce frumos ar fi dacă și față de noi înșine am putea să fim respectuoși și înțelegători întotdeauna, dacă ne-am cunoaște și respecta nevoile, dorințele, visurile. Nu?

Întotdeauna, nu numai o dată pe an, când e Ziua Internațională Z.

Așa vorbesc eu

A țipat azi la mine un domn portar, că nu fusese informat de domnul director iar eu am apărut așa, tam-nesam, la poartă, la ora opt, cu brațele pline de materiale de training, întrebând ce sală putem folosi.

A țipat la mine ridicând întruna din umeri că de unde să știe el, că lui nu i s-a spus nimic, că nici colegul, nici directorul, că nu e treaba lui și nici nu știe pe cine să sunăm, să sun eu pe cine vreau.

Primul impuls a fost să-i dau în cap cu toate câte le țineam cuminte în brațe, așteptând să termine cu țipatul.

Al doilea impuls a fost să las totul jos, și pe mine la fel, și să plâng cu hohote, săturat, pentru toate dățile când am făcut eforturi mari și… nu s-a putut.

Pe gură mi-a ieșit doar „De ce sunteți așa supărat? Vă dați seama că o rezolvăm, nu?”

„Nu sunt supărat!”

„Păi cum, că țipați la mine de cinci minute încontinuu.”

„Așa vorbesc eu!”

În secunda următoare a coborât tonul și a găsit începutul rezolvării.

Apoi, pe când eram între telefoane să rezolvăm, și eu și el, pe lângă zid apare prelingându-se o mâță.

„Pisi!” îi zic eu, „ce te mai alinți!”

„Alina e. Vine, că doar eu îi dau mâncare.” zâmbește portarul în mustața lui galbenă de tutun.

Apoi se apleacă și scarpină scurt mâța, iar în 5 secunde îi și toarnă niște lapte într-un ceva de plastic, ce se vede că a mai fost folosit tot pentru asta.

„Păi îi place de dumneavoastră, că simte că vă pasă de ea. Sunteți un om bun.” îi mai zic, auzindu-mi propriile cuvinte ca și cum ar fi fost rostite sub apă.

De mai multe ori azi mi-a revenit în minte întâlnirea asta și mă tot întreb cum e viața acestui om, zi de zi, care e orizontul speranțelor lui, ce a decis el în copilărie-adolescență-tinerețe ce i-a determinat cursul vieții, cum iubește el, ce-l doare, ce-l frământă, ce-l mișcă, ce-l face să vibreze.

Cum și-a visat viața când era mic și cum și-o vede acum.

Mă gândesc și la viața mea așa, cum o vedeam în copilărie și cum o văd acum. N-aș fi putut intui atunci bogăția de emoții pe care le simt în relațiile cu oamenii și în niciun caz nu mi-aș fi putut imagina imensa responsabilitate de a face parte din viețile celorlalți, chiar și numai pentru 10 minute.

Avem în permanență alegerea a ceea ce punem în lume și ține de noi cum rămânem demni în relații. E esențial să rămânem demni și să permitem și celorlalți să rămână demni. Chiar dacă uneori e al dracului de greu.

Previous Older Entries

%d blogeri au apreciat asta: