strâmbe pentru strámbe

Deschid veșnicul volum de poezii al unei literaturi feminine moderne, scris de femei la modă cu idei la modă și mă întorc în perioada interbelică. Zâmbesc strâmb și citesc pe repede īnainte versuri umile, iubibile și servile. Nu se aplică la poeziile Dianei Katharina. Poeziile ei sunt frumoase, fără să fie dulci sau patetice lamentări pe ritmuri de manele. Sunt reale, ca și cum iubirea ar fi adevărată, ca și cum ura face parte din iubire. Ca și cum iubire fără ură nu există. Iubire de om mare, egoistă și urâtă. Pentru că nu m-au mai pălmuit demult niște poezii de care nu mă puteam desprinde. Si pentru că desenele alea… Care reușesc să īmblânzească o fiară și să iubească frumos, ca īn adolescență. Brute negre aruncate în compoziții sensibile. O linie groasă ce subțiază văzul și percepția. Și care iartă. Ca să poți continua lectura cu speranța unui happy-end. Cu un iubit insuportabil. Rău și de neatins.
Un șacal pentru șagal. Fuck off, my love. I need fresh meat!
Carmen Tārniceru

Reclame

Păpușării

– Mara, poate să nu mai încerci să-i prinzi părul Neînfricatei, că la ea până și părul e neîmblânzit și se încâlcește imediat.

– Da, ai dreptate. Uite cum i-au făcut ochii, sunt foarte puțin rimelați. Foarte puțin. Și uite astalaltă, cum are ochii și sprâncenele. E greșită. Are două linii, nu cu mult păr ca la noi.

– Chiar așa. Multe păpuși sunt făcute să nu semene cu noi, nu? Și asta e greșită și la picioare. Osul ăsta ar trebui să fie mai lung decât ăsta, la oameni așa e.

– Mmm, ba nu! Ia să măsor.

– Ba da, fiindcă osul ăsta, femurul, e cel mai lung os din corp.

– Mmmba da. E greșită păpușa. Și cel mai mic os din corp e scărița. Îmi citești?

Piesă într-un act

(șoptit tare în camera alăturată) Tata, trebuie să-i luăm cadou lu’ mama.

(chicotind amuzată din pat) V-am auzit.

(oarecum drepți, în cadrul ușii dintre odăi) Ce-ai auzit?

(zâmbind și îngustând ochii) Că trebuie să-mi luați cadou.

(cu bărbia înainte) Și? O să-ți luăm.

(tăcând ne privim. Dincolo liniște.)

(ridicând sprâncenele) Știu ce vrei să spui, că tu nu vrei niciun cadou. O să-ți luăm.

(fuge la spălat pe dinți)

(zâmbind înfrântă și fericită) Ce bine mă cunoști, Mara.

(rămân locului puțin).

Uniforma

Sunt grumpy. Morocănoasă. Mi se pare că azi m-au călcat mărunt pe nervi cam toate.

Inclusiv să scriu asta mă irită.

M-am trezit cu dureri dar era relativ ok, până am aflat că nu mai intru mâine în operație. Ceea ce, desigur, nu puteam și nu pot controla. Știu șmecheria aia cu „seninătatea să accept ce nu pot schimba, curajul să schimb ce pot și înțelepciunea să fac diferența” dar man, nu merge așa.

Începând de dimineață, deci, m-au deranjat lucruri mari și mici detalii. O să fac aici o listă. De ce nu?

  • oul de prepeliță cumpărat spart
  • punga de gunoi plină găsită pe stradă sub un coș de gunoi

Dar știi ce, nici nu mai vreau să continui. Motive de enervare ai și tu în fiecare zi. Vreau să zic atât – e ok și dacă ești cu fundu-n sus câteodată. Și eu la fel.

Sunt ok și când nu sunt zâmbăreață și sociabilă. Sunt ok și când nu te distrez. (Sunt de fapt oarecum amuzantă în botoșenia mea, cu oamenii care-mi sunt apropiați și care mă întreabă de sănătate în zile grele ca asta. <3)

Sunt ok și când nu lucrez eficient, și când nu am tragere de inimă să dau telefoanele acelea, și când îmi ia jumătate de oră să scriu un mail simplu.

Nu sunt uniformă. Mă străduiesc să fiu prezentă în viața mea chiar dacă uneori nici situațiile, nici oamenii și nici eu nu sunt așa cum mă aștept. Dar sunt ok.

Recunoscătoare

A fost odată, demult, tare demult, o perioadă de depresie, când strigătul meu de ajutor către mine însămi a fost „Aș vrea să simt măcar puțină recunoștință!”

Îmi amintesc foarte bine cum am simțit atunci. O lipsă acută de sens, plus conștiința faptului că am o viață bună, plus hiper-responsabilitatea de a fi părinte deci model, plus vinovăția de a nu simți recunoștință. Plus lipsa vreunui fir de speranță că aceea era o stare care urma să treacă.

Diminețile veneau nechemate, dădeau buzna pur și simplu peste visele mele fără noimă și mă pomeneam iar și iar nevoită să funcționez, ca și cum mă nășteam fără să fi cerut asta, iar și iar și iar, dureros și incontrolabil.

Îmi amintesc de starea aceea ori de câte ori sunt plină de recunoștință, ca acum. Pentru mine are un sens profund recunoștința pentru sănătatea mea psihică iar primele chestii care mă ajută să mă conectez la acest mulțumesc abstract sunt negreșit natura și umorul. Am avut un weekend plin de ambele.

Aș vrea să spun cui se chinuie în depresie să ia cortul și să plece un weekend la munte cu o mică trupă de prieteni haioși, undeva fără semnal, să nu facă nicio poză, să nu verifice nici cât e ceasul, să se uite aiurea la frunze și la rădăcini, la apă, la foc, la copii și aiurea. Aș vrea să fie atât de simplu.

Dar pot spune oricui e în depresie că există speranță, că a-ți accesa recunoștința e ca o treaptă pe care o urci ca să ieși la liman, că spiritul uman e capabil de renaștere și de înflorire după cele mai crunte mlaștini.

Pot spune că simt recunoștință că am simțit abisul, pentru că am ieșit și odată ieșită nu voi mai ajunge acolo vreodată.

Scurtă da’ singura

De multe ori când eram mică auzeam oamenii mari și mai ales oamenii cu păr alb spunând că viața e scurtă. Era unul din lucrurile pe care le auzeam dar nu le auzeam.

Acum spun și eu asta. Poate fiindcă am și eu păr alb. :) Și mi-ar plăcea să mă uit în ochii bătrânilor de altădată, să le spun că acum îi aud. Nu se mai poate.

Mă gândesc deseori că viața e scurtă și că am un fel de datorie de a trăi cu sens. Încerc să nu fac ce nu mi se pare că are sens iar uneori ajung să dau un sens lucrurilor pe care le fac, pentru că „trebuie”. Uneori nimic nu pare să mai aibă sens. Atunci stau. Înjur puțin. Apoi zâmbesc puțin. Și mă iau de mână cu cineva care pare să aibă sens, și continui să trăiesc.

În noaptea asta m-am trezit pe la trei și ceva. Pe spatele meu se odihnea o mână mică a unui om care încă crede că viața nu e scurtă. A fost ca și cum am primit un timp suplimentar de trăit, ca și cum mi-ar fi transmis prin palmă un șuvoi de viață. Magic. Când se trezește cere clătite, desene, la copii, joacă, apă, atenție, iubire, recunoaștere iar când doarme pune viață în mine. Hmm! Care e super-puterea ta?

Am văzut pe geam luna de jumate luminată și mi-am amintit că suntem în rotație printr-un univers de gaze și câte și mai câte, cocoțați pe stânca asta înverzită, sub care uruie niște foc. Și dormim.

Mi-am amintit de strofa aia care m-a emoționat de fiecare dată, „Cât timp tu n-ai făcut nimic / Pământul s-a-nvârtit o dată / Și doară nu-i atât de mic / Și-a dus în spate lumea toată.”

Somnul și odihna sunt departe de a fi „făcut nimic”. Unii fac chiar bani în timp ce dorm. :) Alții sunt încărcați cu viață pur și simplu. O stație de alimentare. Un restart. Efecte remarcabile la cei sub 14 și la cei peste 35 de ani.

În timp ce scriu, mâna mică se retrage și în poală îmi aterizează un picior. Am vrut să zic „mic” dar mi-am amintit de vremea când acest picior era cât un deget.

Decid acum să fac din momentul ăsta un loc sigur, în care mă voi întoarce când viața nu va avea cine știe ce sens. Am o colecție de locuri din-astea, ca o bibliotecă. Unul din scopurile mele este să o împart cât mai eficient cu alții. Cu plăcere! Somn ușor! :)

Priza

Există unele momente în care simt cum sunt exact acolo unde trebuie să fiu, unde îmi doresc, unde e locul meu.

De exemplu, dimineața când intru prima în bucătărie să pun de cafea. Înainte de a intra trec prin fața oglinzii și îmi zâmbesc, așa ciufulită și cu pijamalele stând strâmb pe mine. Sunt în viață, sunt sănătoasă, sunt ok.

Apoi deschid ușa și blatul e curat iar pe aragaz mai sunt câteva firimituri de la pita prăjită aseară.

Singura rază de soare care vede bucătăria noastră e deja aici, mă duc spre fereastră să-mi dea în ochi, cu pisicul împleticindu-mi pașii și mieunând a foame, sete, dor de codru verde.

Scot filtrele și borcanul cu cafea, pun apa, măsor cafeaua, pisicul toarce și miaună simultan, verific apa, aprind becul, nu-mi place lumina, sting becul și mă mai uit o dată dacă e destulă apă, casc și mă scarpin pe burtă, am uitat câtă cafea am pus dar iese ea, apăs pe buton și mă grăbesc să hrănesc viața asta care se uită la mine ca și cum sunt singurul om din lume.

Când îmi merge rău și nu-mi găsesc locul, mă întorc la momentul ăsta simplu de dimineață, ca la o priză de energie și de legătură cu mine însămi. Ceea ce vă doresc și vouă.

Previous Older Entries

%d blogeri au apreciat asta: