O încăpățânare

Câteodată mă descopăr tristă. Brusc, așa, fără să am motive mai grele decât de obicei.

Startul e când îmi dau seama că încep să judec oamenii că nu fac destul sau că nu fac destul de bine. Odată am avut revelația că atunci când îi judec pe alții de fapt de mine sunt nemulțumită. Și așa este. Dacă am timp să mă plâng de alții înseamnă că nu sunt concentrată pe ceea ce am eu de făcut, adică nu sunt productivă, adică ceva nu e 100% ok.

Am cunoscut bucuria de a lucra în echipe pozitive, care urmăresc împlinirea unor viziuni constructive, sănătoase, împărtășite. Știu ce înseamnă să tragi și singură o căruță mult prea mare, cât e de sfâșietor să semeni cu un cal singur și slab care încă nu a renunțat. În ambele situații am trăit o voluptate a muncii sincere și intense, cu rezultate clare.

Ceea ce mă deturnează cel mai tare de la obiectivele mele se produce atunci când mă fură grija de treaba altuia. De ce autoritățile nu apreciază ceea ce face societatea civilă? De ce unii oameni politici sunt așa de aroganți? De ce nu mi-a dat o mână de ajutor portarul? Doar vedea că mă chinui. Cum e posibil să vii la finalul întâlnirii, să ai un discurs de un minut în care nu spui nimic și apoi să te pozezi zâmbind și să îți asumi merite care nu-ți aparțin? De ce să minți așa?

Toate astea sunt exemple de lucruri pe care nu am putut să le schimb și care mă bântuie încă. E greu și sunt tristă cu ele pe umeri.

Din fericire știu ce am de făcut. Am de stat puțin așa în tristețea asta, apoi am de îndreptat spatele și privirea și de continuat munca. Știu că e bine și valoros ceea ce fac. Mai și greșesc, e clar. Dar nu mă ajută să stau pe loc și să-i învinuiesc în gând pe alții că nu fac destul. Nu ajută pe nimeni cu nimic.

Întrebarea, într-adevăr, nu este ce pot face alții pentru mine ci ce pot face eu pentru mine și pentru alții, pentru noi. Chiar dacă nu schimbă realitatea, unghiul din care mă uit îmi schimbă perspectiva și uneori asta e tot ce contează.

Reclame

La putere

Unul din lucrurile care îmi plac cel mai mult la mine este faptul că sunt vie.

Oamenii care își dau seama că sunt vii și acționează în consecință știu ce mult înseamnă asta. În cel mai bun caz nu suntem independenți ci interdependenți. Avem o putere incredibilă, prin simplul fapt că interacționăm cu alți oameni, să producem schimbări în viețile lor.

Și nu numai că putem. O și facem. Zi de zi, contact cu contact, facem ca oamenii să vibreze altfel decât înainte de întâlnirea cu noi. Desigur, nu întotdeauna aflăm consecințele. Nu întotdeauna știm ce se produce în celălalt după ce ne-am întâlnit. Uneori nu știe nici el sau ea din prima. Uneori aflăm lucruri de genul „Ah, mai știi când mi-ai zis atunci că îți place cum cânt? M-am înscris la cursuri de canto, vineri am primul concert, hai și tu.”

De obicei habar nu avem până unde se duce suflul unui „Te sun așa, fără motiv. Mă gândesc la tine! Ce mai faci?”. Nu putem bănui ce se întâmplă în mintea cuiva care ne citește postările despre cât am alergat azi, ce carte am mai descoperit, unde am mai călătorit și ce ne impresionează până la lacrimi. Nu putem calcula dinainte câtă inspirație sădim și unde, mai ales când comunicăm online.

Tot așa cum nu putem ști cât de tare și pentru cât timp doare un cuvânt care jignește sau o privire batjocoritoare, nu știm ce efecte imediate și pe termen lung au ele și câți alții vor mai suferi, din aproape în aproape.

Așa că suntem datori să punem în lume ceva constructiv și pozitiv cu fiecare întâlnire și să fim sinceri. Să nu ne batem joc de relațiile cu oamenii din jur ci să încercăm să le dăm cât mai mult din noi, să le dăm cât mai mult sens. Suntem prea mici ca să știm toate efectele acțiunilor noastre dar e suficient să ne amintim cât suntem de puternici pur și simplu fiindcă existăm. Să ne amintim că suntem vii și să trăim demn cu responsabilitatea asta.

Endum

În ultimele zile am dus în suflet o greutate foarte mare, pe care abia o pot pune în cuvinte. Este greutatea de a fi martoră la război.

Pe de o parte e greu pentru că oamenii se ceartă și se înjură. Mai ales online, se înjură cum nu ar face-o față în față. Și se desconsideră reciproc, pentru vina de a face parte dintr-o tabără sau din alta.

Pe de altă parte pentru că eu iubesc oameni din ambele tabere. Cineva la mine în cap îmi zicea că trebuie să aleg. Că nu pot să nu aleg. Asta m-a frânt în ultimele zile.

Azi m-am dus târâș la lucru – aveam planificat un spectacol de teatru forum cu un grup de migranți – și pe când am revenit acasă mi-am amintit două chestii:

1. Că atunci când sunt în slujba oamenilor eu mă simt foarte bine. Greul se suspendă. Sunt prezentă și vreau ca pentru oameni întâlnirea intermediată de mine să aibă sens. Îmi iau eu însămi sensul din asta.

2. Că atunci când iubesc nu am loc de dușmănie în inima mea. Nu pot urî, nu pot disprețui, nu mă pot uita strâmb, nu pot eticheta. Nu mai este loc, efectiv. E ocupat.

Alegerea nu este între două tabere de oameni ci este în mine, între iubire și ură iar aceste categorii nu se suprapun peste două categorii de oameni.

Nu-mi pasă ce credeți despre mine când cred asta. Sunt liberă. Și vă iubesc.

Muncitorește

Uneori, când am de făcut ceva ce n-am mai făcut, mă sperii tare în mintea mea și îmi imaginez o mulțime de feluri în care ce urmează să se întâmple – se sfârșește prost. Unii oameni înfloresc în neprevăzut și adoră să exploreze noutăți. Eu nu sunt așa.

Că am de organizat un eveniment, că trebuie să alerg în multe locuri în scurt timp, că am de dat un telefon cu un mesaj delicat, am observat că prima mea tendință este să îmi fac scenarii negative.

Când am participat la câteva ședințe de coaching mi s-a pus un șir interesant de întrebări: „Ai putea să te gândești la o situație similară din trecut? Cum ai rezolvat-o? Ce resurse ai găsit atunci? Le poți activa acum?”

Răspunsul meu invariabil, indiferent de situația particulară, a fost că de fiecare dată când am pus energie, efort, bunăvoință și încredere într-un proiect, cât de mic, lucrurile au fost mai bine decât înainte. Când am alocat câteva ore unei dileme, nu a existat să nu se clarifice. Când am lucrat câteva zile la un raport, l-am terminat cu bine. Sau câteva luni, sau chiar mai mult, cu muncă perseverentă am rezolvat toate situațiile care păreau de nerezolvat.

Mi-am dat seama că atunci când intru pe teren necunoscut mă am întotdeauna pe mine la îndemână, cu fiecare zi mai capabilă să fac față unor situații diverse.

Sunt convinsă că fiecare avem o forță interioară cu care mișcăm lumea, o modelăm și o răsucim. De aici ni se trage o responsabilitate uriașă să nu ne irosim viețile, să muncim pentru ceea ce merită, să nu ne fie teamă sau urât de muncă. E printre cele mai de preț calități pe care le avem, capacitatea de a munci pentru un scop în care credem.

A mânca, mâncare

Îmi e tare drag să pregătesc mâncare pentru alții. Pentru mine e o formă de dat iubire și grijă, e o parte din relație iar relațiile cu oamenii sunt cel mai important lucru din viața mea.

Nu am înțeles niciodată cum e să faci mâncare cu nervi și sub presiune. Mâncarea aia nu iese. Și nici nu intră.

Eu nu prea știu să fac mâncare. A încercat mama să mă învețe dar în realitate cred că am învățat mai mult de la soacra mea. Nu neapărat pentru că ea ar ști mai bine ci pentru că, atunci când am învățat de la ea, gătitul meu avea o aplicabilitate imediată: găteam pentru proaspăta mea familie.

De când sunt părinte am învățat că atunci când eu fac mâncare cineva se bucură cu totul. Bine, atunci când iese ceva comestibil. :) Mi-am dat seama și că uneori nu mai am nevoie să mănânc și eu, că îmi ajunge cumva bucuria altuia. Nu ca un sacrificiu ci pur și simplu e o senzație de sațietate și de mulțumire sufletească transferată în plan fizic. Da, așa înțeleg eu că dragostea trece prin stomac.

Gătitul numai de nevoie nu ar trebui să existe. Ar trebui să ne amintim, de fiecare dată când bucătărim, că o facem din drag și că astfel construim relații. Poftă bună!

Pledoarie pentru natură

Am uitat să ne bucurăm de natură, deși nu recunoaștem. Ne-am mutat în spații cu forme regulate, am închis ușile în urma noastră și încet-încet natura s-a transformat, în conștiința noastră, în locul ăla pe care îl căutăm în vacanțe.

Am devenit ocupați și rar mai găsim dispoziția pentru a admira natura. Ne e ușor când e senzațională, spectaculoasă.

Dar natura e frumoasă oricând, oriunde. Numai dacă nu ne uităm n-o vedem.

În fiecare fir vegetal, în fiecare briză, strop de apă și respirație e ceva vrăjit, care vibrează la fiecare minusculă atingere. De fapt ne atingem toți între noi, așa că avem cu toții interesul să punem în lume, în natura asta adevărată din jur, ceva ce ne face bine.

Ce rămâne

Cred că ar trebui să ne amintim cât mai des de momentele de tandrețe din relațiile noastre și să fim recunoscători pentru ele.

Fie că e tandrețea dintr-o relație amoroasă sau din relațiile cu părinții, cu frații, cu copiii, cu prietenii noștri, cred că amintirea și prețuirea momentelor acelora în care am primit blândețe, grijă și dragoste este un medicament pentru zilele noastre grele și pentru momentele când ne simțim copleșiți.

Am observat că atunci când unele relații se termină sau se răcesc obișnuim să ne amintim doar motivele pentru care tandrețea a dispărut din ele. Considerăm de exemplu că o prietenie a eșuat pentru că nu ne mai petrecem sâmbetele împreună și uităm de sâmbetele care au fost minunate împreună.

Dacă nu e prea târziu, hai să facem pace în relațiile noastre amare. Să scoatem învinovățirile din ele și să continuăm să celebrăm tandrețea din trecut, să ne păstrăm ancorele care contează cu adevărat.

Previous Older Entries

%d blogeri au apreciat asta: