Mulțumesc pentru flori

Săptămâna asta la noi a fost plină de mărțișoare și de flori pentru femei, și mâine, în 8 martie, vor exploda lamulțiani-urile și bucuria. La noi în România și în fostele țări comuniste, ne-au învățat că o sărbătorim pe mama. În lume însă ziua femeii e mai degrabă asociată cu emanciparea femeilor și cu obținerea unor drepturi care n-au fost scrise la egalitate cu bărbații.

Săptămâna asta am zăbovit pentru prima dată în Parcul Scudier din Timișoara. Sunt 28 de busturi acolo, toate reprezentând bărbați din istoria mai veche sau mai recentă a orașului. În articolul de pe Wikipedia scrie că sunt 24 iar eu am mai numărat 4, amplasate la oarecare distanță.



Mi-a stat burekul în gât când mi-am dat seama că nicio femeie nu a fost considerată relevantă în acest context de curatorii acestei mici expoziții. Mă întreb, oare a fost vreuna pe listă, în vreuna din fazele acestui proiect? Dacă da, după ce criterii o fi fost ștearsă? A lucrat vreo femeie în această echipă? Oare cum decurg discuțiile care exclud femeile, în secolul acesta?

(Acum îmi dau seama că nu am urmărit dacă vreunul din busturi e măcar realizat de o artistă.)


Cum nu am timp și energie să investighez vinovați, mi-a venit o altă idee, și mai faină.

Mi-ar plăcea să încep o listă cu nume de femei conectate cu Timișoara, care au oferit sau oferă și acum prin existența lor ceva bun, frumos, valoros lumii ăsteia. În afară de Regina Maria, Carmen Sylva și Ana Aslan nu am auzit nume de femei promovate în orașul nostru.

Mai sunt, să știți. De Herta Müller cred că am auzit mulți. Dar ce ziceți de Margit Șerban, Adriana Babeți, Otilia Hedeșan?

Motivul pentru care vreau ca în Timișoara să fie mai multe statui de femei, mai multe instituții și străzi cu nume de femei, mai multă prezență a unor femei valoroase în spațiul public? E simplu. Vreau ca fiicele noastre să crească știind că lumea le aparține deopotrivă femeilor și bărbaților. Vreau să-și vadă bunicile și mamele respectate tot timpul, nu numai de 8 martie. Să știe că oameni care arată ca ele sunt respectați și prețuiți. Altfel, mulțumesc pentru flori.

Optana

Aș vrea să opresc timpul.

Nu ca să nu mai crești așa de repede,

cu asta m-am împăcat deja

deși de ziua ta mereu mă trezesc cugetând,

la fel ca bătrânii dintotdeauna,

„măi, ce repede cresc copiii ăștia!”

Eu aș vrea să opresc numai timpul meu,

ca să am destul

să te admir cum crești,

unică și universală în tot ce faci,

să te însoțesc ca un părinte obișnuit ce sunt,

să mă uit la tine când nu știi că mă uit,

să te văd exact așa cum ești,

fără să te descriu, doar să te trăiesc.

Înțelegi tu. Sunt sigură.

Cu totul

Mi se pare că poza asta reunește simbolic foarte fain mai multe lucruri din perioada asta din viața mea.

Umbrele. În primul rând pentru că e o perioadă însorită, în general, luminoasă și ușoară. Copilul e deja mare, părinții sunt încă tineri. E cu stabilitate și echilibru, cât de cât. :)

Tastatura. E o perioadă în care muncesc susținut, constant, serios, așa, într-un ritm de cursă lungă, fără smucituri și fără să mă plictisesc. Muncesc cu drag și nu singură. Fac pauză când îmi trebuie și apoi pot lucra până seara târziu.

Pixul. Nu scriu tare mult, însă mult din ceea ce scriu e dialog, am ping-pong-uri cu zeci de oameni în fiecare săptămână. La lucru și nu numai. Scriu cu drag de oameni, întotdeauna.

Cafeaua. Simt că mă trezesc la viață, într-un fel despre care nu știu cum să zic fără să sune patetic și siropos. Îmi dau seama că unele din lentilele prin care văd lumea sunt doar asta, lentile, și pot să le dau jos. De exemplu, că în timp ce eu fac curat acasă, toți membrii familiei trebuie să facă ceva util. Sau că trebuie să fac ceva special pentru prietenii care vin în vizită ca ei să se simtă bine.

Mă trezesc din tot felul de scheme de-astea mentale și văd că fără ele mi-e mai ușor. Și am început să nu mai țin așa mult să am dreptate. Bineînțeles, asta nu se aplică în cuplu. :) Dar fac progrese. Pe scurt, viața e mai faină decât părea la douăzeci de ani sau la treizeci.

Magneții. Atrag și sunt atrasă de oameni într-un fel de care nu mă prind pe deplin. De exemplu, ieri vorbeam de faptul că două Manu din Timișoara organizează clase de yoga dimineața. Mă aștept ca în curând să ajung cumva în legătură cu ele, fără ca eu să le caut intenționat. :) Bine, hai că pe asta am influențat-o. :D Dar simt că modul în care mă conectez cu oamenii s-a schimbat de când m-am trezit eu. Simt când plictisesc sau irit pe cineva, simt când mă obosesc alții, când mă mint frumos sau mă storc de energie. Am o bucurie nebună să mă întâlnesc cu câte o amică pe stradă și ea se miră de mine, fiindcă nu suntem chiar prietene dar eu mă port ca și cum am fi. Știți? De-astea.

Galben și albastru. Oscilez între extreme. Am zile la rând cu flux de energie super-high, când mă trezesc ușor, strălucesc, sunt eficientă, mă bucur de tot, mă simt odihnită chiar dacă mă zbucium toată, sunt răbdătoare și bine-dispusă, îmi vin cele mai deștepte și amuzante replici, v-ați prins, iubesc tot și sunt o companie minunată. În extrema cealaltă, mă enervează și judec pe toată lumea că nu e destul de bună, sufăr că nimeni nu mă iubește cu adevărat, mă doare că viața e nedreaptă și că tot ce fac eu nu se vede și nu contează, mă simt obosită și frustrată, indiferent cât dorm, și cred că de fapt nimic nu contează și nu a contat vreodată.

Cred că prima extremă o trage după ea pe a doua. Obosesc de atâta iubire, chiar dacă ea e 100% autentică. Sunt euforică până la epuizare, și ai zice că la un moment dat ar trebui să mă prind și să-mi potolesc iureșul de emoții, dacă știu că mă tot consumă. Nu știu cum să funcționez mai uniform.

Asta caut în perioada asta, să aflu cum să dozez toată iubirea și bucuria din mine, toată suferința și disperarea deopotrivă, astfel încât să trăiesc cât mai ușor și mai fericită.

Poezia la franceză

Duminică seara, fiica noastră de clasa întâi e stresată că nu va ști mâine poezia la franceză. Au ascultat-o în clasă dar nu a reținut-o și nu a înțeles că ar trebui să o mai repete acasă ca s-o învețe. Credea că așteptarea era s-o fi învățat deja.

După ce am convins-o să aducă textul poeziei și am citit-o împreună de câteva ori, traducând, tristețea și stresul au revenit, fiindcă nu simțea că face progrese și se simțea descurajată fiindcă nu se citește cum se scrie.

Am încercat să-i explic:

– că nu are rost să se streseze,

– că doamna profesoară știe că ei abia învață să citească în limba română,

– că scopul poeziei e ca ei să învețe niște cuvinte cu care mai interacționaseră, dovadă exercițiile anterioare din caiet,

– că se descurcă foarte bine,

– că e un om inteligent și fain și nimic nu schimbă asta,

– că nu e nicio problemă dacă va uita ceva fiindcă doamna o va ajuta,

– că toată lumea se mai încurcă,

– că e o poezie nesemnificativă, de care nici nu-și va mai aminti până termină școala,

– că și eu mă stresez la lucru uneori…

Și atunci mi-am dat seama că trebuie să-mi las copilul să descopere lecția cea mai importantă: aia că atunci când îți pui mintea la contribuție și te ocupi de ceva suficient timp, când te concentrezi și te dedici, vei face progrese și vei ajunge la nivelul la care ai nevoie să ajungi.

A descoperit că în jumătate de oră a înțeles poezia și a învățat să pronunțe chiar și cuvintele pe care nu știa să le citească inițial. A înțeles că este un agent activ în propria învățare și așa a pus capul pe pernă liniștită că dimineață mai facem o repetiție împreună, ca să fie proaspătă.

Mie mi-a luat aproape 40 de ani să am încredere în capacitatea mea de a rezolva probleme și de a acționa în situații complicate sau aparent complicate, și nici acum nu pot să zic că nu mă mai stresez. Cred că la asta se referă evoluția de la o generație la alta, să fim atenți ce mindset, ce mentalitate au sau sunt pe cale să-și formeze copiii noștri și să le aducem la îndemână propriul nostru progres, cu cât de multă blândețe și iubire putem.

Asta putem să facem și în calitate de părinți, profesori, vecini, ori simpli parteneri de dialog ai unor copii din viața noastră: să fim curioși de modul în care privesc ei lumea și disponibili să le împărtășim cum am învățat noi să ne trăim viața mai bine decât știam când eram de vârsta lor. Fără a-i judeca și fără a-i certa că încă nu știu mai mult. De asta suntem noi aici.

Sprâncenele

Am decis la un moment dat să nu-mi mai pensez sprâncenele.

Pentru că standardele de frumusețe ale culturii vestice fuseseră stabilite fără să mă întrebe nimeni nimic pe mine. Pentru că ele sunt un instrument de opresiune a femeilor. Pentru că nu mai vreau să mă doară ca să corespund. Pentru că sunt frumoasă așa cum sunt, și cui nu-i place să nu se uite. Am trăit bine-merci cu asta vreo doi ani.

Până când am început să văd des pe Facebook poza asta de acum câtva timp:

Primul gând a fost: vreau să arăt din nou așa. Îmi amintesc și ziua aceea, când am dus copiii de la grădi în vizită la depoul de tramvaie. Mă și simțeam bine, fusese o zi faină, cu oameni faini în jur.

Dar pentru schimbare a fost nevoie de mai mult. De o discuție cu Oana, care mereu mă forțează să mă uit unde nu am curaj sau nu știu singură. Și am descoperit că nu datorită principiilor mele corecte și sănătoase decisesem eu să nu-mi îngrijesc înfățișarea, ci pentru că undeva în trecut hotărâsem că oamenii nu au cum să creadă despre mine că sunt deșteaptă, dacă vor vedea că acord importanță unor lucruri triviale precum pensatul și machiatul. Iar ce-mi doream eu era ca oamenii să creadă despre mine că sunt inteligentă și profundă.

După 3 zile de la discuția asta mi-am pensat sprâncenele și mi-am luat rimel și apă micelară. (Care este, pentru cine nu știe încă, noul demachiant. Aș da orice să am o poză cu figura mea în momentul când am descoperit raftul plin de ape micelare, după disperarea că nu găseeeesc demachiant. 😂 )

Fiți atente și atenți la ce povești vă spuneți în capul vostru și ce decideți pe baza acestor povești. Țineți aproape oamenii care vă întreabă de ce credeți una sau alta, de ce faceți așa și nu altfel, curioși de voi și de ei înșiși. Puneți la îndoială cu ajutorul lor, dacă nu merge să o faceți singuri, chiar și gândurile de care sunteți cei mai siguri. Eu am reușit să mă eliberez anul ăsta de câteva capcane de gânduri. Cred că mai am destule, și asta mă bucură, pentru că devin mai bună la pus întrebări și totdeauna mi-am dorit asta, pentru că așa am fost inspirată la rândul meu. Și dacă n-ar fi, nu s-ar povesti.

Fumatul

Acum aproximativ 4 ani m-am lăsat de fumat. A fost ușor, pentru că nu o făceam pentru prima dată.

În 2010, în aprilie, eram la un curs în Marea Britanie, cu un grup de europeni foarte diverși, printre care încă trei din România. Eram singurii patru din tot grupul de 20 și ceva care fumam. Mi-am făcut o prietenă din Belgia care a sesizat asta și m-a întrebat simplu și sincer de ce fumez. I-am zis râzând că nu știu de ce se așteaptă să am un răspuns inteligent la așa întrebare. Ea n-a râs și cred că am luat asta ca pe o provocare, pentru că i-am promis atunci că o să mă las de fumat în ziua în care împlinesc 30 de ani. Peste aproximativ jumătate de an făceam fix asta, după ce fumam singură pe scări la job ultima țigară.

Îmi amintesc cum mi-am luat rămas bun, cu gândul la femeia aceea din Belgia, cu care nu mă mai auzisem de luni bune. Și cu gândul că nu știu ce mă așteaptă dar cu intuiția că va trebui să mă lupt cu mine.

Așa a fost, super-greu să nu-mi aprind țigara, să nu cumpăr, să nu cedez doar pentru un fum, să găsesc altceva de făcut cu mâinile și să-mi iau pauze fără „de țigară”. Am rămas însărcinată apoi, și a devenit ușor să nu fumez, apoi alăptarea și iureșul primului an de mămicie m-au ținut în frâu.

M-am reapucat peste aproximativ trei ani jumate, la cafele de duminică, pe vremea aceea încă se fuma înăuntru. Era refugiul săptămânal alături de câteva prietene care aveau acasă copii de aceeași vârstă cu fiica mea. Era gustul libertății față de tot ceea ce trebuia, față de dulcile responsabilități de care eram sătulă.

Treptat am reînceput să fumez mai des și apoi să am mereu țigări la mine. O vreme m-am ascuns de toți cei care erau super-mândri de mine că nu mai fumam. Apoi m-a văzut fiica mea și i-am văzut și eu ochii. A fost începutul sfârșitului.

Nu mai știu exact ziua în care am fumat ultima țigară. Era cândva între 15 decembrie și revelion, 2015. În 14 decembrie am fost în vizită la o prietenă dintre cele cu care obișnuiam să ies duminica la cafea. Era în travaliu, se plimba prin casă, a ieșit cu mine să fumez. Toată atmosfera aia pulsa de ceva destul de sfânt ce m-a făcut să-mi promit că ăla e ultimul pachet. Cred că era vorba de bebelușul ăla care urma să apară și el pe lume în câteva ore și de care simt că mă leagă viața cumva.

A fost infinit mai ușor să nu mă reapuc și știu că nu o mai fac niciodată. Zic asta pentru cine are impresia că nu poate. Nu e de putut. E de încercat și de încercat și de încercat, până apare motivația aia cheie, care poate e alta pentru fiecare om. Nimeni nu vrea să-și facă rău sau să se îmbolnăvească dar nu e ușor să oprești un comportament distructiv, pur și simplu. Când găsești iubirea aia de sine și de lume care face diferența în capul tău unic, atunci e ușor să te lași de fumat.

Și apoi vine sentimentul ăla sublim de libertate, de minus o dependență, de putere asupra propriilor obiceiuri, și vezi că de fapt poți foarte bine și fără fumat, că nu aia te definea ci capacitatea de a alege.

O chestie interesantă însă este că oamenii nu pot fi convinși să se lase de fumat. Fiecare poate doar să aleagă pentru sine. Am auzit fumători spunând că cei ce se lasă de fumat și apoi îndeamnă și pe alții să o facă „sunt cei mai răi”. Pe când fumam m-am simțit și eu judecată că nu mă pot lăsa și am simțit că dezamăgesc când m-am reapucat.

Vă spun că toate astea nu contează. Nu contează ce cred ceilalți oameni despre obiceiurile noastre. Contează cine și cum vrem noi să fim, și apoi să luăm deciziile care ne duc într-acolo. Pas cu pas. Respirație cu respirație. Inspirație cu inspirație. :)

Fumatul

Acum aproximativ 4 ani m-am lăsat de fumat. A fost ușor, pentru că nu o făceam pentru prima dată.

În 2010, în aprilie, eram la un curs în Marea Britanie, cu un grup de europeni foarte diverși, printre care încă trei din România. Eram singurii patru din tot grupul de 20 și ceva care fumam. Mi-am făcut o prietenă din Belgia care a sesizat asta și m-a întrebat simplu și sincer de ce fumez. I-am zis râzând că nu știu de ce se așteaptă să am un răspuns inteligent la așa întrebare. Ea n-a râs și cred că am luat asta ca pe o provocare, pentru că i-am promis atunci că o să mă las de fumat în ziua în care împlinesc 30 de ani. Peste aproximativ jumătate de an făceam fix asta, după ce fumam singură pe scări la job ultima țigară.

Îmi amintesc cum mi-am luat rămas bun, cu gândul la femeia aceea din Belgia, cu care nu mă mai auzisem de luni bune. Și cu gândul că nu știu ce mă așteaptă dar cu intuiția că va trebui să mă lupt cu mine.

Așa a fost, super-greu să nu-mi aprind țigara, să nu cumpăr, să nu cedez doar pentru un fum, să găsesc altceva de făcut cu mâinile și să-mi iau pauze fără „de țigară”. Am rămas însărcinată apoi, și a devenit ușor să nu fumez, apoi alăptarea și iureșul primului an de mămicie m-au ținut în frâu.

M-am reapucat peste aproximativ trei ani jumate, la cafele de duminică, pe vremea aceea încă se fuma înăuntru. Era refugiul săptămânal alături de câteva prietene care aveau acasă copii de aceeași vârstă cu fiica mea. Era gustul libertății față de tot ceea ce trebuia, față de dulcile responsabilități de care eram sătulă.

Treptat am reînceput să fumez mai des și apoi să am mereu țigări la mine. O vreme m-am ascuns de toți cei care erau super-mândri de mine că nu mai fumam. Apoi m-a văzut fiica mea și i-am văzut și eu ochii. A fost începutul sfârșitului.

Nu mai știu exact ziua în care am fumat ultima țigară. Era cândva între 15 decembrie și revelion, 2015. În 14 decembrie am fost în vizită la o prietenă dintre cele cu care obișnuiam să ies duminica la cafea. Era în travaliu, se plimba prin casă, a ieșit cu mine să fumez. Toată atmosfera aia pulsa de ceva destul de sfânt ce m-a făcut să-mi promit că ăla e ultimul pachet. Cred că era vorba de bebelușul ăla care urma să apară și el pe lume în câteva ore și de care simt că mă leagă viața cumva.

A fost infinit mai ușor să nu mă reapuc și știu că nu o mai fac niciodată. Zic asta pentru cine are impresia că nu poate. Nu e de putut. E de încercat și de încercat și de încercat, până apare motivația aia cheie, care poate e alta pentru fiecare om. Nimeni nu vrea să-și facă rău sau să se îmbolnăvească dar nu e ușor să oprești un comportament distructiv, pur și simplu. Când găsești iubirea aia de sine și de lume care face diferența în capul tău unic, atunci e ușor să te lași de fumat.

Și apoi vine sentimentul ăla sublim de libertate, de minus o dependență, de putere asupra propriilor obiceiuri, și vezi că de fapt poți foarte bine și fără fumat, că nu aia te definea ci capacitatea de a alege.

O chestie interesantă însă este că oamenii nu pot fi convinși să se lase de fumat. Fiecare poate doar să aleagă pentru sine. Am auzit fumători spunând că cei ce se lasă de fumat și apoi îndeamnă și pe alții să o facă „sunt cei mai răi”. Pe când fumam m-am simțit și eu judecată că nu mă pot lăsa și am simțit că dezamăgesc când m-am reapucat.

Vă spun că toate astea nu contează. Nu contează ce cred ceilalți oameni despre obiceiurile noastre. Contează cine și cum vrem noi să fim, și apoi să luăm deciziile care ne duc într-acolo. Pas cu pas. Respirație cu respirație. Inspirație cu inspirație. :)

Previous Older Entries

%d blogeri au apreciat: