Urechi de dimineață

Înainte să ies din dormitor, îi fac cu mâna frumoasei care se foiește în așternut și-i șoptesc abia auzit:

– Ne vedem după-masă…

Și ea îmi răspunde adormind la loc:

– Și eu pe tine…

Reclame

Cum, mă, cum?

Acum câteva zile am citit într-un articol niște detalii despre un viol și de atunci cumva m-am întunecat atât de tare, încât totul e mai gri.

Parcă totul e insuficient, nimic din ce fac nu e satisfăcător, și nici din ce fac ceilalți.

Acum câteva luni am pățit la fel după ce am citit detalii despre o crimă oribilă.

Ieri, chiar ieri, unei prietene cineva i-a tăiat frânele de la bicicletă și era să aibă un accident grav.

Mă cuprinde un fel de amorțeală paralizantă, combinată cu scârbă, furie și ură nesfârșită. Mai puțin și corpul meu se aprinde de febră în încercarea disperată de a opri mintea să-și deruleze filmele acestor orori.

Nici nu mi-am dat imediat seama ce a declanșat greutatea asta de a-mi duce zilele cum fac de obicei, hrănindu-mă din iubirea asta universală pe care de obicei o simt la fiecare pas.

Și când mi-am dat seama ce mi-e, mi-am dat seama și că de atunci parcă țin minte să fi citit numai vești proaste. Parcă nu am muncit deloc cu spor, parcă nu m-am mai bucurat deloc.

Ceea ce, desigur, nu e adevărat.

Așa că mă întreb mai multe chestii.

Oare mai bine nu le citeam, nu le aflam? Dar oricum ele s-au întâmplat. Dacă nu știu eu, nu înseamnă că lumea nu e plină de astfel de orori.

Oare tot ce fac eu poate schimba cumva grozăvia asta de lume în care oamenii rănesc oameni atât de tare sau chiar îi fac să moară? Oare ce mai pot face să schimb ceva? Ce mai putem face?

Cum mă pot proteja de efectele astea atât de paralizante, și să îmi pese în același timp în continuare în ce lume trăiesc?

Cum iau ceva valoros și durabil pentru viața mea din suferința asta incredibilă pe care o am când sunt martoră la suferința altcuiva?

Să-mi spună cine știe.

De la A la Z

Azi-dimineață am venit la lucru cu bicicleta. Mi-a fost frig, mai ales când am coborât pe malul Begăi, dar îmi place mult să merg cu bicicleta, mai ales pentru întâlnirile cu oamenii, care sunt diferite față de atunci când sunt pieton sau șofer.

Am bicicletă de toamna trecută, când am mai apucat să mă dau de vreo două ori înainte să vină frigul și zăpada. Dar în scurta mea experiență de biciclit am avut timp să descoper o mulțime de vulnerabilități ale bicicliștilor din orașul meu. Unele țin de infrastructură și nu am chef să mă gândesc la ele acum.

Ce mă doare cel mai tare când merg cu bicicleta este atunci când ceilalți oameni din trafic nu mă respectă.

Mașini parcate pe pistele de biciclete, chiar și numai pentru „două minuțele”. Mașini care nu mă depășesc când sunt pe carosabil ci trec razant pe lână mine, eventual șoferul ridicând un pic piciorul de pe accelerație. Pietoni care merg pe pista de biciclete cu căștile în urechi. Pietoni care nu se dau de pe pista de bibiclete deși mă văd că vin. Pietoni care stau pe pista de biciclete în timp ce așteaptă la semafor. Pietoni care n-au nici ei loc pe trotuar așa că folosesc pista de biciclete fără să-mi mai lase loc.

Cum eu sunt omul oamenilor, mă uit la oameni pe stradă. O fac și când merg cu bicicleta, desigur. Cei mai mulți îmi zâmbesc înapoi sau ne facem loc reciproc, la mica înțelegere, când e nevoie.

Dar mă frapează nepăsarea sau rea-voința unora, din care am de suferit eu. Și ca mine, atâția alții.

Mersul pe bicicletă m-a aruncat în mijlocul unui nou grup vulnerabil și vreau să știți că e greu. Să fii minoritar, să fii nevăzut, să fii nerespectat, să fii biciclist. E greu să fii migrant. E greu să fii gay. E greu să te deplasezi cu sprijin. E greu să fii mic. E greu să fii rom. E greu să fii bătrân. E greu să fii femeie.

Cel mai bine vedem și înțelegem greutatea de a fi cumva atunci când suntem așa. Ca biciciclistă mi-a luat foarte puțin timp să simt nedreptățile pe care le facem bicicliștilor. Înainte nici nu m-aș fi gândit la ele. Și nu pentru că sunt nesimțită, că nu-s, ci pentru că erau prea departe de mine.

Așa că m-am hotărât să fac multiple exerciții de imaginație de acum înainte și să-mi imaginez din când în când cum ar fi viața mea dacă.

Ce frumos ar fi dacă ne-am obișnui să ne gândim cum ne-ar fi viața dacă am face parte dintr-un grup vulnerabil, și să ne purtăm apoi cu oamenii vulnerabili ca atare – cu înțelegerea și cu respectul pe care li-l datorăm, pentru că sunt oameni cărora le e, pur și simplu, greu din cauza oamenilor.

Ce frumos ar fi dacă am putea extinde respectul și pentru oamenii cărora nu le bănuim nicio vulnerabilitate dar care sigur au o durere, o suferință, un spin, căci, nu-i așa, cine nu are?

Și ce frumos ar fi dacă și față de noi înșine am putea să fim respectuoși și înțelegători întotdeauna, dacă ne-am cunoaște și respecta nevoile, dorințele, visurile. Nu?

Întotdeauna, nu numai o dată pe an, când e Ziua Internațională Z.

Așa vorbesc eu

A țipat azi la mine un domn portar, că nu fusese informat de domnul director iar eu am apărut așa, tam-nesam, la poartă, la ora opt, cu brațele pline de materiale de training, întrebând ce sală putem folosi.

A țipat la mine ridicând întruna din umeri că de unde să știe el, că lui nu i s-a spus nimic, că nici colegul, nici directorul, că nu e treaba lui și nici nu știe pe cine să sunăm, să sun eu pe cine vreau.

Primul impuls a fost să-i dau în cap cu toate câte le țineam cuminte în brațe, așteptând să termine cu țipatul.

Al doilea impuls a fost să las totul jos, și pe mine la fel, și să plâng cu hohote, săturat, pentru toate dățile când am făcut eforturi mari și… nu s-a putut.

Pe gură mi-a ieșit doar „De ce sunteți așa supărat? Vă dați seama că o rezolvăm, nu?”

„Nu sunt supărat!”

„Păi cum, că țipați la mine de cinci minute încontinuu.”

„Așa vorbesc eu!”

În secunda următoare a coborât tonul și a găsit începutul rezolvării.

Apoi, pe când eram între telefoane să rezolvăm, și eu și el, pe lângă zid apare prelingându-se o mâță.

„Pisi!” îi zic eu, „ce te mai alinți!”

„Alina e. Vine, că doar eu îi dau mâncare.” zâmbește portarul în mustața lui galbenă de tutun.

Apoi se apleacă și scarpină scurt mâța, iar în 5 secunde îi și toarnă niște lapte într-un ceva de plastic, ce se vede că a mai fost folosit tot pentru asta.

„Păi îi place de dumneavoastră, că simte că vă pasă de ea. Sunteți un om bun.” îi mai zic, auzindu-mi propriile cuvinte ca și cum ar fi fost rostite sub apă.

De mai multe ori azi mi-a revenit în minte întâlnirea asta și mă tot întreb cum e viața acestui om, zi de zi, care e orizontul speranțelor lui, ce a decis el în copilărie-adolescență-tinerețe ce i-a determinat cursul vieții, cum iubește el, ce-l doare, ce-l frământă, ce-l mișcă, ce-l face să vibreze.

Cum și-a visat viața când era mic și cum și-o vede acum.

Mă gândesc și la viața mea așa, cum o vedeam în copilărie și cum o văd acum. N-aș fi putut intui atunci bogăția de emoții pe care le simt în relațiile cu oamenii și în niciun caz nu mi-aș fi putut imagina imensa responsabilitate de a face parte din viețile celorlalți, chiar și numai pentru 10 minute.

Avem în permanență alegerea a ceea ce punem în lume și ține de noi cum rămânem demni în relații. E esențial să rămânem demni și să permitem și celorlalți să rămână demni. Chiar dacă uneori e al dracului de greu.

Dar tata?

– „Mama, doar mama, găsește alinare, vede când ceva te doare”… Dar tata? Cu tata de ce nu sunt cântece? (și dă să plângă) Și de ce tații n-au nicio zi?

– Unii zic că în 9 martie e ziua taților.

– Și Sebi. (zâmbește larg)

– Putem s-o sărbătorim atunci.

– Da, să-i facem (… nu mai scriu aici, că e surpriză), hihihi!

– Facem. Știi, este o poezie despre tata. Despre mai mulți tați cu meseriile lor. „Tatăl meu zidește case / Cocoțat pe schele / El cu fruntea lui ajunge / Până sus la stele. / Alb halat îmbracă tata / În spital când vine / Spune-i numai ce te doare / El te face bine.”

– …

– E veche poezia asta, o știu de când eram mică. O știam pe toată pe de rost.

– Și i-ai zis-o lu’ tata tău?

– Da.

– Și el ce-a zis?

– S-a bucurat și m-a lăudat că am învățat-o pe toată. Între timp văd că am mai uitat din ea…

– Mda, acum nu mai are de ce să te laude.

Îmi iau locul înapoi

Umblu cu o piatră în buzunar de două zile.

Un bărbat pe bicicletă s-a gândit să-mi șoptească ce mi-ar face. Apoi s-a bucurat de revolta mea și a pedalat jubilând, lăsându-mă în spate, pieton furios.

La următorul colț cu verdeață am luat de pe jos cea mai mare piatră care mi-a încăput în buzunar, cu speranța pulsândă că îl reîntâlnesc pe biciclist și îi sparg capul.

Azi m-am întors acasă cu mașina iar acolo, la colțul parcului unde am auzit ieri șoaptele, stomacul mi s-a strâns și ochii au căutat imediat colțul de unde îmi luasem piatra.

Într-o fracțiune de secundă am avut o mulțime de flashuri cu locuri din diverse orașe în care bărbați diferiți mi-au spus diverse lucruri din același registru, cu un scop similar – acela de a mă umili cumva sexual și de a se simți puternici.

Vă anunț pe această cale că am decis să-mi iau locurile înapoi: colțul parcului, malul Timișului, spatele căminului, terasa aia. Locurile în care, fără să vă gândiți măcar un moment la consens, mi-ați privit corpul cu poftă, în care mi-ați șoptit dorințe carnale, în care v-am văzut masturbându-vă planificat, în care m-ați obiectificat, pentru că atât ați putut.

Și locul meu în sinea mea mi-l iau înapoi, locul ăla numărul unu, în care dreaptă și puternică stau eu, nu voi. Sunteți slabi și nesemnificativi, nu vă mai las nicio clipă să-mi bântuiți visele și să-mi populați fricile. Dracu să vă ia!

Bu hu hu

Noaptea îmi fac planuri.

Când fiica noastră adoarme,
casa
întreagă
parcă își bagă capul sub apă
și ne înconjoară o liniște
cu bolboroseli.

Seara târziu găsesc cele mai faine clipuri,
cele mai haioase replici,
cele mai răvășitoare citate
și cele mai mediocre rime.

Noaptea fac planurile cele mai bune:

îmi transcriu prioritățile pe curat,
îmi amintesc de oamenii faini
și de chestiile pe care în copilărie mi le-am promis în secret
pentru când o să fiu mare.

Noaptea îmi fac sandvișurile cele mai gustoase
și le mănânc cel mai repede.

Începutul nopții e așa, ca un fel de rostogolire prin iarbă la vale:
vreau să mă opresc și nu vreau.

Noroc că întotdeauna mai vine o noapte după ziua de mâine,

până nu mai vine.

Previous Older Entries

%d blogeri au apreciat asta: